1 august 1943 1943-2003 PLOIEȘTI, 1 AUGUST

La 1 august 1943, a avut loc primul raid masiv al aviației americane asupra zonei petrolifere din jurul Ploieștiului - considerată de forțele aliate ca fiind cea mai importantă sursă de aprovizionare cu combustibil a armatelor Axei.

La executarea acestei misiuni aeriene de mare anvergură au luat parte 178 de bombardiere B-24 Liberator, aparținând celei de-a 8-a și a 9-a forțe aeriene ale S.U.A.

Această veritabilă armadă zburătoare era masată pe cele cinci terenuri din jurul orașului Benghazi (Libia). Aici s-au concentrat două grupuri din Armata a 9-a aeriană: Grupul 376 denumit „Liberandos", la baza Berka nr. II comandată de colonelul K.K. Compton, și Grupul 98, denumit „Piramiders", sub comanda colonelului „Killer" Kane, cu baza în localitatea Lete.

Pentru acest atac, au fost aduse din Anglia trei grupuri aeronautice, aparținând Armatei a 8-a, și anume: Grupul 44 denumit „Eight Balls", comandat de colonelul Leon Johnson, cu baza la Benina, apoi Grupul 93, denumit „Ted's Treaveling Circus", cu baza la Terria, comandant colonel A. Baker și grupul 389 denumit „The Sky Scorpions", cu baza la Berka IV, comandant colonel Jack Wood.

Atacul a purtat denumirea codificată de „Tidal Wave" (Val nimicitor) și a fost pregătit cu multă atenție, echipajele urmau să bombardeze instalațiile petrolifere la joasă altitudine.

Autoritățile militare române, conștiente de importanța strategică și economică a regiunii, au mobilizat importante forțe umane și materiale.

Bilanțul pierderilor aviației americane au fost următoarele: 53 de bombardiere doborâte de A.A. și în luptă aeriană, 23 de fortărețe zburătoare au aterizat pe alte baze aliate (din cele 17 ajunse în Cipru numai 3 mai erau apte de misiuni); la Benghazi s-au întors numai 88 de aparate, din care 55 cu mari avarii. Deci, din cele 178 de bombardiere participante la misiune pe 2 august 1943, erau bune de zbor și luptă numai 33. Scheletele lor calcinate au presărat Câmpia Dunării, de la Turnu-Severin la Constanța.

Au murit și dispărut 446 de aviatori americani, 54 au fost răniți deasupra orașului Ploiești și 79 au fost internați în Turcia.

Prezentăm cititorilor impresiile căpitanului aviator Philip Ardery, comandant de escadrilă, consemnate în lucrarea „Bomber pilot. A memoir of World War II", (Pilot de bombardament. Memorii din al doilea război mondial), Lexington University Press of Kentuky, 1978.

În capitolul IV, intitulat „Ploesti and the Circus Ends" (Ploieștiul și ultimele operații ale Grupării Flying Circus), autorul prezintă pe larg pregătirea și desfășurarea raidului din ziua de 1 august 1943, la care a luat parte în cadrul grupului 389 „The Sky Scorpions", grup care trebuia să atace OBIECTIVUL ROȘU (rafinăria Steaua Româna de la Câmpina).

Căpitanul Philip Ardery: Când am plecat din Anglia spre Africa, am auzit zvonuri despre un raid important pe care îl aveam de executat. Am înțeles că era vorba de o misiune cu o rază maximă de acțiune și zbor la altitudine mică. Prima variantă pe care am auzit-o și care era în spiritul misiunilor desfășurate pentru Air Corps, susținea că trebuie să plecăm într-un raid ce putea fi mai degrabă caracterizat drept o misiune de sinucidere. Așa cum se spunea, oricare din cei care participau putea fi sigur că va primi cel puțin „Silver Star" (Steaua de argint).

După ce grupul efectuase cinci raiduri, participasem la toate, plus unul la care am început să ne pregătim conform zvonurilor. În acest timp eram siguri că vom face într-adevăr un raid lung, la joasă altitudine, asupra instalațiilor petrolifere de la Ploiești, în România.

Nu mi se spusese oficial, însă puterea zvonurilor făcea ca problema să fie aproape de necontrazis. Ne antrenam în formații la joasă altitudine, până când aproape ameteam văzând cum zburam la o înălțime de 500 de picioare (152 m). Era ceva obișnuit să vezi o patrulă de trei avioane sau o escadrilă de șase Liburi (Liberator) de mari dimensiuni zburând deasupra pustiului fără denivelări, la 400-500 picioare de sol. Am văzut patrule de trei avioane apropiindu-se așa de mult de terenul de instrucție încât erau gata să smulgă și să răstoarne un avion parcat. Corturile arabilor erau dărâmate, fapt pe care unii îl considerau un sport atractiv. Două din avioanele care se antrenau pentru această misiune au atins pământul și au urcat din nou în aer. Ele nu au mai luat parte la raid din cauza deformării pereților etanși și altor avarii provocate de coliziune, dar au revenit la bază în bună stare.

Acest tip de zbor era visul de o viață al fiecărui pilot pasionat, însă a costat viața multor sute de aviatori ai SUA. Acum nu mai era așa de distructiv; dar era totuși emoționant, deoarece atunci când zbori așa de jos, ai un simțământ al vitezei care se pierde la 100 de picioare. Când mergi cu 200 mile pe oră (320 km/ora) la altitudinea de 8 picioare, simți într-adevăr că mergi cu 200 mile pe oră!

Am auzit că colonelul Timberlake a lucrat luni de zile pentru a pregăti marea noastră misiune până la cel mai mic detaliu. Ideile sale, împreună cu ale generalului Ent și altor comandanți cu funcții importante au contribuit la planificarea generală. Era evident, chiar din frânturile de informații pe care le aveam, că trebuia să fi fost una din cele mai amănunțite operații de acest fel desfășurate vreodată.

După ce ne-am antrenat timp îndelungat pentru zborul la joasă altitudine în formații mici, de 3-6 avioane, am început să exersăm trecerea într-o formație de 30 sau mai multe, încât să poată fi survolat un punct dat la intervale de câteva secunde. Noi trebuia să luăm suficientă înălțime și, la un semnal, să accelerăm și să începem coborârea cât mai repede posibil, păstrând ordinea în formație și împărțindu-ne în aceste mici unități. După trecerea peste punctul desemnat, trebuia să revenim în formație în cel mai rapid mod posibil.

În final, în ultimele etape, pe nisipul deșertului au fost desenate o serie de careuri. Ele aveau o formă exactă, păstrând dimensiunile țintelor pe care trebuia să le lovim. Exersam venind în zbor, patrulă după patrulă, prima patrulă trecând în linie dreaptă, a patra din dreapta și așa mai departe. Era un model precis și cerea din partea piloților un zbor perfect. Încercam să asigurăm un interval, în secunde, cât mai aproape posibil între bombardamentul executat de prima patrulă și ale patrulelor următoare. Doream să avem suficient timp pentru că fiecare patrulă să poată bombarda nestingherit.

Spre sfârșitul antrenamentului, avioanele noastre au fost echipate cu un nou tip de vizor de bombardament. Vizarea pentru acest tip de bombardament la joasă altitudine era extrem de simplă. Nu ne planificaserăm să transportăm complicatele noastre vizoare Norden, care erau instrumente pentru mare altitudine. De altfel, un maior venise să demonstreze ce se poate realiza cu aceste vizoare de joasă altitudine.

Am ridicat o țintă formată dintr-un cadru de lemn așezat vertical, având circa 20 de picioare pătrate. În partea de sus, am agățat fâșii de pânză, iar în fața părții de jos am așezat bidoane pline cu benzină. Acestea erau folosite pentru a arăta mai bine unde cad bombele. Am fixat pe țintă un aparat de radio emisie-recepție, pentru a controla apropierea avioanelor și pentru a ne asigura o legătură emisie-recepție cu celelalte bombardiere. Maiorul trebuia să zboare având avionul încărcat cu bombe de 100 livre (45 kg) și ne-a strigat: „Acum voi lansa una drept în mijloc". A zburat la o altitudine care să-i permită să vadă chiar cadrul de lemn de la aproape 5 picioare și a făcut exact cum spusese. Data următoare a anunțat că va lansa bomba cu 20 de picioare mai în față și aceasta va trece prin țintă. Cu destulă precizie, bomba a lovit cu 20 sau 25 de picioare mai în față și a trecut exact prin centrul țintei. A treia oară, a spus că va lovi bidonul cu benzină așezat în mijlocul rândului, perpendicular pe baza de jos a țintei. A reușit și de data asta, demonstrând precizia acestei noi metode.

Am muncit din greu pentru a ne perfecționa tehnica. Și, cu patru sau cinci zile înainte de ziua cea mare, au fost convocați ofițerii. Ni s-a spus în mod oficial pentru prima dată că vom executa un raid lung, la joasă altitudine, asupra instalațiilor petrolifere din România și ni s-a dat de înțeles că acest raid era considerat de cea mai mare importanță strategică pentru evoluția viitoare a războiului. Ni s-a spus că trebuie să ne așteptăm la pierderi extrem de grele, dar în caz de succes vom avea consolarea că pierderile noastre au servit o cauză mare. Dacă eșuam, multe mii de oameni, care altfel ar fi trăit, trebuiau totuși să moară. Dacă am fi reușit, am fi paralizat producția de petrol a Germaniei suficientă în măsură pentru a determina o restructurare generală a planului de război nazist.

Scopul nostru era să lovim rafinăriile cât mai eficient posibil, încât să poată fi repuse în funcțiune abia peste câteva luni. În această vreme, cine știe? Am fi putut să lovim aceste obiective pornind de la baze mai apropiate, având un tonaj mai mare și zburând la mare altitudine. Acest lucru ar fi însemnat pierderi mai ușoare, suportate în raiduri repetate.

După o zi sau două, am aflat din informații fragmentare că vom fi convocați cu toții, pentru o instruire mai amplă înaintea zborului. De data aceasta, instruirea cuprindea pe toți cei care participau. Ne-au fost prezentate filme despre felul cum va arăta raidul nostru deasupra obiectivelor. Erau de față oameni de la Intelligence Service, care cunoșteau bine exploatările petrolifere, pentru a răspunde la întrebări. Unul trăise o bună parte a vieții în jurul Ploieștiului. El a adus o machetă a orașului și a rafinăriei „Steaua Română", care era punctul-țintă al grupului nostru. Modelul era așa de minuțios, încât ne-a putut arăta până și casa în care locuise.

Foarte curând, a sosit preziua noului raid. Paul Burton a fost singurul comandant de escadrilă care nu a zburat în această misiune. În schimb, colonelul Wood a zburat împreună cu căpitanul Caldwell, pilotul cel mai apropiat de Paul și cu John Brooks. Se hotărâse să fie luată o încărcătură suplimentară cât mai mică, iar dacă un ofițer nu avea o misiune precisă de îndeplinit, nu se punea problema să meargă. Del Cross plănuise să-și conducă escadrila sa, eu pe a mea. Am umplut geanta cu multe lucruri, cuprinzând gumă de mestecat, țigări și multe alte mărunțișuri. Nu fumam, dar mă gândeam că țigările puteau fi bune pentru a obține mâncare. Hank Yaeger a umplut o geantă în care încăpeau destule lucruri ca să fie bine aprovizionat o lună de zile sau chiar mai mult. Del Cross și cu mine am discutat de mai multe ori despre această situație și am căzut de acord ca, în cazul în care am fi fost loviți destul de serios încât să nu ne mai putem întoarce la bază, să nu ne lansăm cu parașuta. Trebuia să încercăm o aterizare forțată într-un loc izolat, unde ar fi fost greu să fim găsiți în câteva ore. Acest lucru ar fi permis echipajului să adune multe informații, pentru a-și asigura scăparea.

În acea noapte dinaintea raidului, eram sigur că, în noaptea următoare, vom vedea zone din România. Eu comentasem că, în cazul în care am fi fost doborâți destui dintre noi, tot ce aveam de făcut era să cerem alegeri generale, să înlăturăm vechiul guvern, să ajutăm la încheierea unei păci rapide cu Aliații și războiul s-ar fi terminat în România.

În orice caz, aveam sentimentul că erau mai mult de 50% șanse să fiu doborât. În acea noapte, înainte de culcare, am scris Anei o scrisoare. M-am culcat nu așa de-vreme cum mi-ar fi plăcut, însă cât am putut mai devreme, ținând seama de aranjarea bagajelor și de toate pregătirile.

Hank era afară din cort, în întuneric, stând de vorbă cu Paul. Del Cross adormise. Era încă întuneric când s-a pornit zgomotul specific tuturor alarmelor, care ne-a trezit. Oamenii, în grupuri, goneau de la cort la altul, sunând din trompete „Sculați, sculați băieți! A sosit ziua! Ieșiți din sacii de dormit!". Îmi simțeam stomacul strâns și slăbit, probabil pentru că n-am avut posibilitatea să beau cafeaua. Am mâncat în grabă, apoi ne-am deplasat la sala de instruire pentru instrucțiunile de ultimă clipă. Ni s-a spus că vremea putea să fie puțin cam rea; dar oricum, trebuia să ajungem acolo și să distrugem obiectivele raidului. Nu ni s-a spus nimic despre întoarcerea la bază. Când instructajul făcut de general a luat sfârșit, le-am spus băieților din escadrila mea că vreau să-i văd afară. I-am văzut pe oamenii mei strângându-se într-un mic grup, lângă ușa sălii de instruire. Acolo era Fowble, palid ca o stafie. Fusese în spital, bolnav de dizenterie, și fusese externat la insistența sa, pentru a putea lua parte la raid.

„Camarazi, am spus, astăzi este ziua cea mare. Dacă luăm parte cu tot sufletul la acest război, acum e timpul să arătăm ce putem. Mi-ar face plăcere să vă pot spune cât de profund vor fi legate astăzi sentimentele mele de fericirea fiecăruia din voi. Mult noroc! Haideți să spunem că ne vom revedea aici, diseară".

Am mers la avioane și am pornit motoarele. Prin țevile de eșapament ieșeau flăcări și se stârneau nori de praf în jurul elicelor noastre, când primele raze ale zorilor apăreau la orizontul deșertului. Și, curând, zburam peste Mediterana. Chiar în largul coastelor Greciei, deasupra Adriaticii, am văzut pe mare un obiect arzând. Am aflat mai târziu că era avionul din fruntea unuia din grupurile din față. Noi filmam, comentam și zburam în continuare. Am trecut peste Iugoslavia și mai departe, peste Dunărea largă și albastră. Acolo se vedea un trafic fluvial extraordinar de intens. Vase mici erau aliniate unul lângă altul, câte șase la un loc.

Vremea se înrăutățea. Nu mai puteam păstra formația la altitudinea la care zburam datorită norilor și astfel am început să coborâm sub stratul de nori. Până am pătruns pe cerul întunecat de nori a României, puteam să urmăresc cu privirea două din celelalte grupuri. Zburam în continuare deasupra unui teren accidentat, încercând cât puteam mai bine să urmăresc planul de zbor.

În sfârșit, am virat spre o vale, între două lanțuri abrupte de munți. Credeam că parcurgem valea ce ducea către orășelul Câmpina, la nord de orașul Ploiești. „Steaua Română", cea mai modernă rafinărie din toată România, era așezată la marginea Câmpinei, în regiunea Ploiești. Imediat ce am virat pentru a urma valea, m-a chemat locotenentul Solomon, navigatorul. Vocea lui Solli era calmă și mi-a zis prin interfon „S-a virat prea devreme. Nu suntem în valea pe care o căutăm". Era un navigator excelent și calmul său în acea zi de grea încercare este un lucru pe care nu-l voi uita niciodată.

Destul de sigur, după ce zburasem aproape 20 de minute într-o direcție greșită, am fost anunțați de avionul din față că a fost descoperită eroarea și am virat din nou spre nord, pentru a relua traseul normal. Unul din factorii care ne fusese prezentat în cadrul instructajului ca fiind aspectul cel mai promițător al misiunii, era luarea prin surprindere a apărării inamice de la exploatările petrolifere. Acum, ne-am dat seama că acest avantaj era pierdut. Trebuia să fi fost observați de radarul inamic și știam că, după tot acest ocol, întâlneam apărarea inamică complet alarmată de prezența noastră.

Am virat din nou spre sud. De data asta coboram pe valea căutată. Escadrila mea trebuia să fie a doua deasupra țintei. În fața celulei-cap de formație a escadrilei mele - adică cele trei avioane din formația mea nemijlocită se aflau 6 avioane. Le-am văzut distanțându-se, așa cum li se ceruse la instructaj. Am încetinit. Primele trei avioane au luat-o în direcția văii, coborând pentru a atinge cât mai repede posibil nivelul solului. A doua celulă de 3 avioane a virat la stânga pentru câteva secunde, apoi a virat înapoi, spre dreapta, pentru a ajunge din unghiul cerut de instructaj. Ne-am distanțat și noi pentru a trece exact prin același punct ca și primele 3 avioane. Bombele pe care le transportam erau amorsate astfel încât să permită scurgerea unui interval de timp suficient pentru ca toate avioanele noastre să poată trece pe deasupra obiectivului înainte ca primele bombe să înceapă să explodeze. De asemenea, erau amorsate în așa fel încât, dacă unele echipe de deminare încercau să intre în rafinărie după calculele lor și să le scoată focoasele, acestea ar fi explodat imediat. Acest lucru, desigur, împiedica orice activitate de salvare.

Eram foarte aproape în spatele celui de-al doilea grup de 3 avioane. Imediat ce am dat drumul la bombe, ne-am angajat pe direcția țintei. În centrul obiectivului se afla clădirea rezervorului principal, exact ca în imaginile pe care le văzusem.

Când primele avioane s-au apropiat de țintă, le-am văzut trecând printr-o coloană de foc antiaerian. Se trăgea, mai mult ca sigur, cu tunuri automate de 20 mm, plasate la sol, iar focul era des ca grindina. Avioanele din față au dat drumul la bombe exact pe clădirea rezervorului principal și imediat a avut loc o serie de explozii. Nu erau exploziile bombelor de 1.000 de livre (454 kg), ci ale rezervorului care sărea în aer, și focurile produse de schije, care intrau în contact cu gazele volatile de la instalația de cracare. Bucăți din acoperișul rezervorului săreau în aer, urcând până deasupra înălțimii coșurilor, iar focurile se înălțau printre dărâmături.

Al doilea grup de trei avioane a trecut pe deasupra venind dinspre stânga și a dat drumul la bombe parțial pe clădirea rezervorului principal, parțial pe instalația de cracare. Au urmat mai multe explozii și flăcări mai înalte. Deja flăcările urcau mai sus de nivelul la care trebuia să trecem noi. Phifer, observatorul-bombardier, spunea prin interfon „Bombele astea afurisite explodează". Nu ne închipuiam că se va întâmpla așa. „Nu bombele, ci benzina și gazele s-au aprins", am răspuns eu.

Zburând la un moment dat printr-o rețea de trasoare și proiectile de toate tipurile, care mă făceau să-mi pierd speranța că vom mai putea parcurge ultimele câteva sute de yarzi până în locul în care trebuia să dăm drumul la bombe. Apărarea antiaeriană românească arunca pur și simplu în sus o perdea de oțel.

Deodată, sergentul Wells, micul nostru operator radio, care semăna cu un copil și care în acel moment era cu un aparat de filmat în compartimentul din mijloc, a strigat: „Avionul locotenentului Hughes pierde benzină! A fost lovit puternic în rezervorul de combustibil din aripa stângă!".

Am anunțat asta chiar în acel moment. Obosisem privind în față la tunurile antiieriene care trăgeau asupra noastră. Am privit spre dreapta și am văzut o fâșie de benzină care se scurgea din aripa stângă a aparatului condus de Pete. Se ținea în formație în dreapta noastră. El trebuie să fi știut că fusese grav lovit, deoarece benzina curgea în cantitate așa de mare, încât nu-l mai vedeam pe mitralierul din mijloc.

Bietul Pete! Bun, credincios, cu o soție care-l aștepta să se întoarcă în Texas. Își păstra avionul în formație pentru că dorea să arunce bombele deasupra obiectivului, știind că de nu vor mai putea să ia înălțime și să sară, vor trebui să zboare într-un infern de foc, cu un șuvoi enorm de benzină curgând din avion. Atingeam din când în când butonul de comandă de la distanță a focului și ocheam cu mitraliera de calibru 50 instalată special pentru mine. Urmăream proiectilele cum scormoneau pământul. Bietul Pete... Cât doream să mai poată lua înălțime, cel puțin o sută de picioare, și să sară de la înălțime. Când am trecut pe deasupra flăcărilor, am spus repede o rugăciune. În acele momente, nu credeam că mai e posibil să scape viu și știam că Pete nu va scăpa.

Bombele au fost aruncate. Pentru câteva secunde, totul s-a întunecat. O explozie ne-a izbit în partea de sus a cozii și în partea de jos, din față.

Fowble trăgea de manșă și Lib-ul a luat înălțime, atingând aproape acoperișul caselor. Noi trecusem cu bine prin zidul de netrecut, dar ce s-a întâmplat cu Pete? M-am uitat spre dreapta. Era încă în formație, dar întreaga aripă stângă era în flăcări, până la fuzelaj.

L-am văzut pe Pete luând înălțime și ieșind din formație. Bombele sale fuseseră aruncate pe țintă, lângă ale noastre. Cu misiunea îndeplinită, el făcea o încercare temerară să reducă viteza excesivă și să așeze avionul într-o mică vale de râu, la sud de oraș, înainte ca avionul să explodeze.

Zbura cu aproape 210 mile/oră (340 km/oră) și trebuia să încetinească viteza la jumătate pentru a ateriza. Pilota fără motor, după cum se părea, încetinind și virând spre dreapta în direcția unei văi potrivit de întinse. Pete lupta acum să se salveze pe sine și oamenii săi. Era prea jos pentru că avionul să urce la o înălțime suficientă care să permită deschiderea parașutei. Viața echipajului era în mâinile pilotului și el făcea tot ce era posibil.

Wells, din compartimentul mitralierei de mijloc, filmase acest spectacol îngrozitor. Încet, avionul din dreapta noastră pierdea viteză și începuse să zboare ca un planor, care părea că poate realiza o aterizare forțată destul de bună. Dar flăcările acopereau cu furie toată partea stângă a avionului. Puteam să-l văd clar, pentru că era pe partea mea. Acum ar fi trebuit să atingă solul, dar chiar înainte de aceasta, aripa stânga s-a desprins. Flăcările erau așa de puternice, încât au smuls pur și simplu aripa. Avionul a virat greu, și, chiar în fața punctului unde l-am văzut ultima dată, a apărut o mare de flăcări și fum. Pete și echipajul său și-au dat viața pentru a duce la bun sfârșit misiunea încredințată...

Atenția mea a revenit la sarcina autoconservării. Zburam deasupra unei părți a orașului Câmpina, după ce bombardasem. Puteam simți în interiorul avionului căldura rezultată din zborul pe deasupra obiectivului ca un cuptor, având compartimentul pentru bombe deschis. Până în acel moment nu erau deloc urme vizibile de avarii la avion. Bob Wright păstra aparatul înclinat pe aripa stângă, încât treceam foarte aproape de vârfurile copacilor și al stâlpilor de înaltă tensiune, rămânând aproape de altitudinea zero pentru a reduce efectul apărării de la sol.

După ce am părăsit orășelul, am trecut peste lanuri de cereale. Vârful unei clăi de paie din fața noastră a alunecat pe spate și au apărut doi mitralieri germani, care trăgeau cu o armă automată de 20 mm asupra noastră. Am apăsat pe butonul de comandă a focului de la distanță. Băieții din față trăgeau și ei cu mitralierele reglabile... „Viraj brusc cu partea din față puțin în jos, Ed", strigam eu. Chiar în acel moment și-a dat seama ce am vrut să spun. A apăsat pe manșă și a manevrat puțin direcția din spate și din față, iar noi am văzut o grămadă de proiectile de la toate mitralierele noastre din față împrăștiindu-se în amplasamentul mitralierei inamice. Soldații nemți au încetat să tragă și au căzut lângă mitraliera lor. Poate că muriseră, așa sper.

Aceasta a fost cea mai apropiată scenă în care am putut să văd uciderea unor oameni. Brutalitatea bombardamentelor grele este mult mai impersonală. Este greu în astfel de condiții să ai vreun sentiment față de pierderile suferite de inamic. Însă aici, am încercat o senzație de satisfacție, gândindu-mă că am nimicit cel puțin doi viermi care murdăreau trupul Europei.

Am privit spre stânga și am descoperit că Bob Wright nu mai era în poziția sa. Am privit în jos dar nu l-am observat nicăieri. Nu mai era într-o formație anume. Avioanele noastre, zburând spre sud, întâlneau alte aparate Liberator zburând spre nord, după ce