Planurile cargourilor din clasa GALAŢI (idem TECUCI), variantele A şi B (cu comanda la prova sau la pupa), pot fi procurate de la redacție contra sumei de (vezi lista din pag. 2).

Podul plutitor

Şantierul naval GALAŢI în 1862 - Carol Popp de Szatmary. În primplan se observă un pod plutitor, gata de lansare.

Pagina alăturată. Sus: pod peste Olt, binecunoscut din melodia „Mă dusei să trec la Olt" - Maria Tănase. (Şi podarul-mi cere un zlot/Şi pe-a mea mândră cu tot). Se observă parama de tragere.

Mijloc: Nuntă traversând Jiul. Se observă naşii, lăutarii, dar unde or fi mirii? Carte postală ce poartă data 1 octombrie 1905. Corpurile plutitoare cu provele răsfrânte sunt de tipul Dubase.

dr. ing. Cristian Crăciunoiu

Abundența cursurilor de apă pe teritoriul românesc au dus la apariția unor mijloace adecvate de trecere a acestora. Întrucât podurile s-au dovedit a fi uşor de distrus de către popoarele migratoare, oaspeți nepoftiţi, chiar dacă erau din lemn sau piatră, soluția optimă s-au dovedit a fi podurile „umblătoare".

Principial ele erau alcătuite din două luntrii mari (sau dubase, dacă aveau botul ridicat) unite cu o punte centrală din bârne. Acestea constituiau suportul unei punți pe care puteau intra 4 căruțe sau mai mulţi oameni şi animale.

Din punct de vedere al acționării toate erau puse în funcțiune de podari şi foarte rar de o pereche de boi sau cai ce trăgeau corpul plutitor.

Principial ele puteau fi amarate de două sau mai multe trunchiuri pe ambele maluri, prin intermediul unor parâme cu scripeți. Podarul rotea un vinci din lemn, trăgând de scripeți și asigura trecerea de pe un mal pe altul. Astfel de poduri puteau fi întâlnite peste Olt, Jiu, Mureş, etc.

O altă variantă putea fi întâlnită la Dunăre prin 1993 în localitatea Nufărul şi era denumită „Lunga". Corpul plutitor era amarat de un cablu de oțel aşezat pe fundul Dunării. Cei ce treceau trăgeau cablul toţi odată de-a lungul unui sistem de scripeți foarte simplu ce aveau rolul de frână. Căpităniile au interzis astfel de sisteme şi astfel prețul traversării a ajuns de 5 până la 10 ori mai mare.

Cea mai veche reprezentare a unui astfel de pod apare în Codex Latinus Parisinus, lucrare studiată şi tradusă de I. Dumitriu-Snagov sub titlul „Țările Române în sec. XIV-XV". O altă lucrare ce prezintă (continuare în pag. 39)

Dreapta: poduri plutitoare de trecere peste canalul Borcea, lângă Călăraşi, în 1934.

Sus: tambalagiu trecând Nistrul (fotografie rară din 1911).

Centru: pontonieri români, utilizând material rechiziționat pe Mureş, în 1919. Trece un cheson de artilerie, cu întregul echipaj și cai.

Jos: Călimăneşti, 1932 - lângă podul plutitor s-a aşezat o moară plutitoare. Acestea au fost utilizate până la sfârşitul anilor '60. Două se găsesc şi astăzi expuse în Muzeul din Dumbrava Sibiului.