IAR 14 PRIMUL VÂNĂTOR DE CONCEPȚIE ROMÂNEASCĂ PRODUS ÎN SERIE

dr. ing. Cristian Crăciunoiu

Primele avioane de vânătoare produse la uzinele IAR prin eforturi de cercetare proprii au fost seria IAR 11, IAR 12, IAR 13, IAR 14, IAR 15 și chiar IAR 16, proiectate de echipa de ingineri Elie Carafoli și Lucien Virmoux, numai pentru primul model. Tentativele de perfecționare au fost apoi făcute între anii 1930-1934 numai de ing. Elie Carafoli.

Primele 3 tipuri au fost poreclite și vânătorii „a la Jockey" datorită formelor speciale și nu au avut șansa de a fi dezvoltate prin mari comenzi din partea Aeronauticii Regale Române. IAR CV 11 a fost prezentat în Modelism nr. 4/1995 și de aceea vom insista doar asupra modelului IAR 14. Acesta deriva direct din modelele IAR 12 și IAR 13, ambele modele lipsite de succes datorită unor calități aerodinamice slabe și a unor motoare cu putere relativ mică Lorraine-Dietrich 12 Eb de 450 CP și un Hispano-Suiza 12 Mc de 500 CP. Nu au atins decât 294 km/h și respectiv 330 km/h sub comanda It. av. Eugen Puiu Pârvulescu, pilot de încercare angajat de fabrică la solicitarea Aeronauticii Regale.

Având experiența Primului Război Mondial când a fost pus în situația de a se descurca cu propriile mijloace, Guvernul Român a decis să dezvolte industria proprie de armament și mai ales Industria Aeronautică. Revistele vremii sunt pline de sloganuri de tipul „România, a treia putere aeriană europeană", etc. Iată de ce, la începutul anului 1933 s-a decis ca o mică comandă de avioane de vânătoare și antrenament, să fie transmisă uzinelor IAR.

Pe baza experienței acumulate a fost produs un nou prototip: IAR 14. Aripa joasă era o soluție încă modernă în epocă. Suprafețele de control au fost mărite, iar fuzelajul era o structură mixtă cu foi de dural în față și placaj în spate. Motorul Lorraine-Dietrich 12 Eb de 450 CP produs în licență la IAR nu i-a permis prototipului nici măcar să atingă viteza de 300 KM/h! Generalul Gheorghe Negrescu, întocmește totuși un raport favorabil, deoarece răspundea pe lângă Subsecretariatul de Stat al Aerului de activitatea uzinelor IAR. În consecință se trimite o comandă de 20 de aparate la Brașov.

Seria fiind mică, sunt întâmpinate numeroase greutăți la fabricație și livrare, astfel încât ultimele trei aparate, nr. 14, 15 și 20 sunt livrate în toamna lui 1939, când erau complet depășite tehnic și uzate moral!

IAR 14 a avut un rol deosebit în promovarea unor proiecte originale, inclusiv a lui IAR 15, primul vânător românesc cu motor radial, eforturi ce s-au materializat prin realizarea superbului IAR 80.

În scurta sa carieră, IAR 14 nu a fost decât în dotarea școlii de pilotaj de la Tecuci. Nu a avut niciun accident de zbor, până la scoaterea din dotare în 1940.

Pilotul de încercare al Uzinelor I.A.R., It. av. Eugen Puiu Pârvulescu, după primul zbor cu IAR 14. Rezultatele au fost neconcludente, datorită motorului relativ slab. Fotografie oficială a uzinelor I.A.R. în care se observă clar silueta foarte elegantă a avionului și direcția cu o formă specifică pentru I.A.R. 14.

colecția Cristian Crăciunoiu

Elie CARAFOLI este unul din fondatorii școlii românești de aeronautică alături de Traian VUIA, Aurel VLAICU, Henri COANDA, Ion STROESCU, Radu MANICATIDE, ș.a.

S-a născut în 1901 în orașul Veria (lângă Salonic) într-o comunitate de aromâni unde a și urmat clasele primare. Face liceul la „Gheorghe Lazăr" și la liceul militar „Mănăstirea Dealu".

În 1919 intră la școala Politehnică obținând diploma de inginer electromecanic.

Inspecția subsecretarului de stat al Aerului, ing. Nicolae Caramfil, la Tecuci, în 1936. I.A.R.-urile 14, livrate școlii, sunt aliniate având înmatriculările (de la dreapta la stânga): „07", „06", „05", „04", „03", „02", „01". Urmează o linie de Potez XXV și în loc de tribună, la intrarea în hangar, un avion din primul război mondial, pus în „lumânare".

Specializarea a făcut-o la Paris (1924), la Sorbona, unde și-a luat licența și doctoratul în științele fizico-matematice. Până în 1928 lucrează la Institutul Aerotehnic de la Saint-Cyr unde elaborează mai multe lucrări și monografii ample. Se remarcă lucrarea fundamentală de aerodinamică dedicată teoriei profilelor aerodinamice dintre care unele au fost denumite „profile Carafoli".

În același timp a publicat în Franța 8 lucrări științifice precum și 4 studii generale ample care l-au consacrat pe plan internațional (Teoria și trasarea profilelor aerodinamice, Influența aripioarelor asupra proprietăților aerodinamice ale suprafețelor portante, Aerodinamica aripilor de avion, Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane).

Anul 1928 obține doctoratul în științe fizice la Sorbona cu teza intitulată „Contribuții la teoria sustentației în aerodinamică".

În octombrie 1928 înființează catedra de Aerodinamică și Mecanica fluidelor, în cadrul secției de Electromecanică la școala Politehnică din București, al cărui titular rămâne 45 de ani creând apoi Secția de Aviație devenită apoi (în 1971) Facultatea de Aeronave iar, în prezent, Facultatea de Inginerie Aerospațială a Universității „Politehnica" București. Deci este părintele școlii românești de ingineri de aviație, peste 50 de generații de ingineri s-au format prin grija și îndrumarea eminentului om de știință.

1930 împreună cu inginerul francez Lucien Virmux proiectează primul avion românesc fabricat de uzinele IAR-Brașov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepție originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviația mondială modernă. A stabilit, de asemenea colaborări cu principalele întreprinderi de aviație din țară: ICAR, SET.

Realizează împreună cu ing. Ion Stroescu, în curtea Școlii Politehnice din București, prima sufletie aerodinamică din țară (1931), prima instalație de acest gen din sud-estul Europei având calități și performanțe remarcabile pentru acea vreme. Tunelul aerodinamic realizat în perioada 1928-1930 a fost inaugurat oficial în 1931 în prezența Regelui Carol al II-lea.

A desfășurat o intensă activitate de cercetare științifică publicând 14 cărți, reprezentând o valoroasă contribuție la tezaurul științelor în domeniul aviației: Aerodinamica aripilor de avion (Paris, 1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin, 1954) și în limba rusă (Moscova, 1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova, 1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mișcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing,1955). Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford, 1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983). A realizat, de asemenea, peste 200 de comunicări științifice.

Până în 1941 a îndeplinit funcția de consilier tehnic al Companiei de transport aerian LARES - Liniile Aeriene Române Exploatate de Stat.

În paralel cu activitatea didactică și de cercetare științifică Elie CARAFOLI a îndeplinit și funcția de inginer șef și, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Brașov unde a conceput, proiectat, construit și încercat avioanele de tip IAR-CV 11, IAR-13, IAR-14, IAR-15 și IAR-16 cu performanțe remarcabile pentru acea vreme și comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul din aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune șase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în București, în 1931.

Anul 1948 este numit membru titular al Academiei Române și șeful secției de Mecanică aplicată. Este numit (1949) în funcția de director al Institutului de Siderurgie, Metalurgie și Mecanică Aplicată devenit după doi ani Institutul de Mecanică Aplicată al Academiei Române, al cărui prim director este instalat și strângând în jurul său cercetători valoroși în domeniul ingineriei mecanice. Ulterior institutul a devenit Institutul de Mecanica Fluidelor în care o atenție specială s-a acordat domeniilor de bază ale aviației: aerodinamica și mecanica fluidelor, dinamica zborului, calculul structurilor, etc. Datorită personalității profesorului Elie Carafoli, prin abilitatea sa de a atrage cei mai talentați tineri, prin exemplul său de dăruire totală în folosul științei, institutul a devenit o adevărată pepinierea de cercetători valoroși, dar și o școală de cercetare cunoscută în întreaga lume.

Pentru vasta activitate de cercetare în domeniul aerodinamicii și marele volum de lucrări științifice realizate atât în cadrul Academiei cât și peste hotare, a fost distins cu Premiul „Louis Breguet" (Paris, 1927) și „Medalia de argint" (1928) decernată la Sorbona de Societatea națională de încurajare a progresului de către E. Herriot fost prim-ministru al Franței, Diploma Paul Tissandier decernată de Federația Aeronautică Internațională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Științifică Braunschweg-Germania pentru lucrări proeminente și deschizătoare de drumuri", Medalia „Apollo 11" decernată de N.A.S.A. (S.U.A.) în 1970, Diploma și Medalia „Țiolkovschi" la 27 martie 1981.

În țară, a primit titlul de OM DE ȘTIINȚĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Științific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.

În anul 1960 profesorul Carafoli a fost invitat personal de către marele savant Theodor von Karman de a face parte dintre primii membri ai Academiei Internaționale de Astronautică, recent înființată, care avea ca scop, pe lângă consacrarea științifică, reunirea personalităților din diverse ramuri ale științei, în scopul promovării ideilor astronauticii. Din 1961 i s-a încredințat conducerea Comisiei de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaționale de Astronautică, vicepreședintele Federației Internaționale de Astronautică (1965-1967) președinte în exercițiu (1968-1969) al Federației Internaționale de Astronautică, post-președinte FIA (1971-1973), inclus printre cei 35 membri de onoare ai Societății Regale de Aeronautică.

Un alt aspect meritoriu al activității sale: străduința de a pune în adevărata lumină precursorii aviației și, în general, a tehnicii românești, de la Conrad Haas, Ioan Valahul la celebrii pioneri ai aviației mondiale Vuia, Vlaicu, Coandă, Bothezat, etc.

Cercetător și savant cu mare platformă mondială, în timpul vieții, numeroase foruri științifice din țară și internaționale l-au ales ca membru sau președinte: membru al Academiei Române, membru al Comisiei Naționale pentru UNESCO, Președintele secției de științe tehnice a Academiei Române, membru de onoare al Academiei Regale de Aeronautică din Marea Britanie, membru corespondent al Academiei de Științe și Arte din Toulouse, membru străin al Braunschweigische Vissenschaftlische Gesellschaft Germania, membru extraordinar al „Internationale Astronautische Gesselschaft Herman Oberth" Germania, membru în Comitetul Executiv și al Biroului executiv al Consiliului Internațional al Uniunilor Științifice (I.C.S.U.), membru al Academiei de științe din New York, membru în consiliul GAMM (Gesellschaft für angewandte Mathematik und Mechanik), fiind una din personalitățile științifice de marcă din țară și din lume.

Datele biografice au fost preluate de pe rețeaua Internet, de pe site-urile Academiei și Incas

Grup de instructori la Școala de Pilotaj avansat de la Tecuci.

Fotografie de grup a proaspeților absolvenți, promoția 1936, pe terenul Școlii de la Tecuci.

Fotografie de la Tecuci pe care se pot observa husele de protecție pe capotajul motorului și pisoiul de pe coadă. Din cauza unei excepții (ca de obicei!), seria „0" a fost urmată de seria „C". Aici avem „C1".

Ca o particularitate de înmatriculare, avioanele aveau cocarda tricoloră numai pe intrados, iar pe extrados, la mijlocul planului, era scris cu cifre mari, cât cocarda, cu alb „03", „04", etc.

Un proaspăt locotenent în fața avionului de absolvire".

CARACTERISTICI TEHNICE Anvergură: 11,70 m Lungime: 7,32 m Înălțimea: 2,50 m Suprafața portantă: 19,80 m² Greutate gol: 1150 kg Greutate totală: 1540 kg Motorul: Lorraine-Dietrich 450 CP Viteză maximă: 294 km/h Viteză minimă: 108 km/h Plafonul: 7500 m

colecția Cristian Crăciunoiu

Vederi 3D realizate de Robert Șutic

Planuri realizate de Robert Sutic