dr. ing. Cristian Crăciunoiu Un cercetător care ar dori să rămână în istoria neamului ar trebui să culeagă din sursele vechi toate tipurile sau măcar denumirile de ambarcațiuni din lemn construite în spațiul carpato-dunărean. Un eveniment crunt a făcut ca circa trei mii de ani de civilizație navală, maritimă și fluvială să dispară în numai câțiva ani: marea naționalizare din 1948, când orice posesor de obiect plutitor a fost socotit chiabur și, ca urmare, a fost deposedat de bunuri. În numai 3-4 ani acestea au putrezit și în cel mai bun caz au fost arse. Năvrăți, bolozane, dubase, poduri plutitoare, mori și alte ambarcatiuni mai mari au devenit istorie. Apoi au dispărut maragonzii, tiparele și tehnologia. Maistrii velari s-au reprofilat în fața lozincii afișate în toate gările și în toate porturile „DIZELIZAREA TRANSPORTURILOR: O SARCINĂ DE PARTID ȘI DE STAT". O lume a eficienței a fost înlocuită cu una a risipei sub masca aparentă a beneficiului întregului popor.

Un tip evoluat din luntrile mari de transport în secolul XIX când pe Dunăre se impune tracțiunea cu aburi este „portițe". De fapt o gabară de mici dimensiuni, două sau chiar patru asemenea ambarcatiuni erau luate la remorcă și transportate acolo unde era nevoie, în general în zone cu pescaj mic.

Interesant ni se pare un pasaj dintr-un articol al prestigiosului istoric C.C. Giurescu, în care descoperim că în ceea ce înseamnă mica inițiativă, nu s-a schimbat aproape nimic:

„Un zapis inedit din 1622, mai, 1, ne dă lămuriri interesante... Aflăm că doi meștesugari, Ion Judecu și Patru Judecu, vrând să ia bani pe năvrăți (portițe) și neavând crezământ, un gospodar, Nedelco din Dăești, s-a pus chezaș pentru ei la dumnealui cămărașul ot vel ocna și astfel cei doi „au luat banii pentru portițele de sare, luntrea a câte 13 taleri... Iară ei continuă zapisul deacă au luat banii, nu s-au apucat de năvrăți, ci au fugit din țară. Și așteptând dumnealui cămărașul, luntrile peste soroc, multă vreme, au trimis pârgari cu treapăd și au închis pe chezaș, adică pe Nedelco și pe feciorul acestuia Antonie, la gros, de unde am zăcut multă vreme. Și văzând nevoia, am mers de am luat banii cu grea dobândă și am plătit luntrile cu dobânda banilor și gloaba domnească. Și noi încă cheltuind și ieșind de la închisoare, am plecat după ei prin țară, căutându-i până i-am găsit și apucându-i de bani și neavând ce lua de la dânșii, ne-au dat toată partea lor de moșie" din hotarul Jiblea, zalog până la Sf. Petru: și la acel soroc să ne dea banii și să-și țină moșia, iar nedând banii la zi, să fie stătătoare" (din arhiva Mânăstirii Cozia).

Au trecut aproape 400 de ani dar povestea pare foarte cunoscută. Nu credeți?

Materialul de construcție era lemnul de brad sau mai rar plop, pentru file și ramuri de stejar special alese pentru coaste. Fundul se acoperă cu ceară de pământ (catran).