Misiunea ratată a amiralului

MAS 15

Mihai George

În 1906 Marina Italiană a efectuat primul studiu pentru construirea unei ambarcațiuni torpiloare propulsată de un „motor cu explozie" destinată scopului defensiv-ofensiv în cadrul apărării costiere, ceea ce constituia una din preocupările principale ale statelor majore navale ale timpului. În ultimii ani care au precedat primul război mondial s-a reușit terminarea proiectelor pentru ambarcațiuni cu motor înarmată cu torpile" zise și „ambarcațiuni - auto torpiloare", (MAS - motoscafi armati siluranti), dar primul proiect efectiv aprobat de Marină a fost cel din 1915 al inginerului naval Attilio Bisio de la „Societatea Venețiană de Automobile Navale" - SVAN. În luna martie a aceluiași an au fost comandate primele două prototipuri după câteva modificări aduse proiectului. Din ele au derivat MAS 1 și alte două care după denumirea oficială au fost desemnate ca „ambarcațiuni cu motor înarmată tip SVAN". Exigențele războiului contra Austro-Ungariei au dictat însă comandarea urgentă a unei serii de 20 de ambarcațiuni cu motor tip SVAN, fără a se mai aștepta rezultatele probelor primelor două, din seria MAS 3+22 aparținând tipului „SVAN 12 tone" (numite astfel datorită deplasamentului lor). Cu această ocazie sigla măsurilor și-a asumat o nouă semnificație oficială: „ambarcațiune cu motor antisubmarină" dar continuând să apară și denumirea de „ambarcațiuni cu motor înarmată cu torpile" deși în evoluția lor tehnico-operativă nu se acordase cu conceptul de torpiloare, în realitate în timp comandându-se o a treia serie, MAS 23-52, concretizându-se astfel conceptul de prevalare a unităților antisubmarine asupra celor torpiloare. Cele două torpile cu calibrul de 450 mm cu care a fost înarmată prima unitate au fost înlocuite la multe măsuri cu un tun de 47/40 (calibrul de 47 mm și lungimea țevii 40 de calibre), cu una până la trei mitraliere de 6,5 mm și cu patru până la șase bombe de adâncime contra submarinelor, înlocuirea începându-se cu primele două măsuri. Decizia a fost indubitabil determinată de două motive concurente: necesitatea de combatere a submarinelor (contra cărora nu existau încă nave adaptate) și de dezamăgirea datorată de oferta noilor măsuri din cauza vitezei maxime. Echipajele măsurilor care nu reușeau să depășească viteza de 24 noduri pe o mare perfect calmă se aflau într-o situație foarte dificilă când porneau la un atac cu torpile mai ales ziua. Se profila în schimb o întrebuințare mai potrivită la plantarea minelor având posibilitatea de a îmbarca patru până la șase mine pe un mas.

Între timp experimentele pentru realizarea unei viteze mai mari și în general pentru prestații mai elevate continuau să se succeadă, în 1916 au fost efectuate la firma SVAN și Orlando pentru măsuri clasice și la firma americană ELCO pentru un tip mai mare pretabil antisubmarin de 40 de tone. În Italia se dezvoltau în continuare măsurile torpiloare de care Marina continua să constate necesitatea lor și pentru a obține viteza potrivită s-au studiat noi forme ale carenelor. Rezultate îmbunătățite au fost obținute mai ales la unitățile construite de Orlando, dar viteza se menținea în continuare mult inferioară celei de 30 de noduri cerute de Marină. Aceasta insista pentru a avea măsuri torpiloare rapide. În timpul războiului au fost comandate cu totul 422 de unități, unitatea experimentală având două ambarcațiuni nefiind incluse în numărul total. Tipurile construite se împart în patru grupuri:

1 SVAN 12 tone și derivatele sale (Orlando și Baglietto); 2 SVAN 19 tone de „patrulare" (cu funcțiune antisubmarină); 3 ELCO (construite în Statele Unite și în Italia sub licență cu funcțiune antisubmarină); 4 „Rapide" și „foarte rapide" cuprinzând unitățile tip Baglietto de 30 tone și SVAN de 18 și 19 tone.

După primul proiect Bisio de 4,8 tone cu motoare cu explozie de 150 CP și corpul din lemn, Marina a reținut mult prea modestul deplasament și dotarea cu un tun de 57 mm. Viteza cerută în prima specificație trebuia să fie de cel puțin 25 noduri. În 1915 în momentul noii comenzi Marina a cerut în continuare: corp robust și acoperit cu punte, cu prova înaltă și cu o lungime de minim 15 m, motoare cu explozie robuste și sigure, cu viteza de cel puțin 25 noduri, autonomia la viteza maximă de 200 mile, au un armament format dintr-o piesă de 57/43 având un sector de tragere de 360° și cu cel puțin 6 bombe de adâncime. Cu aceste caracteristici proiectul a fost comandat pentru seria „3-22" din tipul SVAN 12 tone din care făcea parte și MAS 15.

Aspectul exterior era tipic ambarcațiunilor cu motor pentru turism din acea perioadă: prova ascuțită, forma zveltă și alungită, cu pupa pătrată, cu o punte rotunjită în formă de carapace de broască țestoasă. O teugă proeminentă până în zona centrală, acoperea spațiul destinat personalului. Structura era acoperită cu lemn iar carena avea fundul în formă de „V". Acoperirea cu lemn era obținută prin aplicarea a trei straturi suprapuse cu cele din interior încrucișate la 90° și înclinate la 45° până la chilă. Osatura foarte robustă consta într-o structură longitudinală și transversală. Postamentul tunului era însă metalic și acordat la structura osaturii. Pentru obținerea unei viteze ridicate se conta pe ridicarea dinamică a carenei în apa calmă diminuându-se astfel rezistența la înaintare și cel puțin teoretic se ameliora ținuta în mare. Rezultatele practice nu au fost însă la înălțimea așteptărilor. Cârma era de tip compensat. În centru se afla antena radio. Timoneria situată la limita teugei era dotată cu parbriz.

Aparatul motor era amplasat pe fundul ambarcațiunii în poziție centrală și era compus din două motoare cu explozie Isotta-Fraschini L 56 de 540 CP în total și care aveau o greutate 2,68 tone. După ce au fost experimentate pe primele măsuri, silențiozitatea motoarelor a fost obținută prin izolarea reductorelor celor două axe ale elicelor reducând aria de auzire a lor de la 1000 la 400 m. De asemenea tot din motive de silențiozitate în apropierea coastei inamice a fost adoptat un aparat motor auxiliar compus din două motoare electrice tip Rognini de 10 CP în total alimentate de baterii de 25 elemente legate în serie cu viteza de rotație de 280 rotații pe minut și o autonomie de cinci ore. Greutatea lor cuprinzând și bateriile se ridica la aproape o tonă. Proba de viteză de asemenea a dat rezultate mai bune la seria „1" (care n-a depășit 23 noduri dar care în general s-a menținut între 21 și 22 noduri) neajungând la 25 noduri: MAS 9 a fost capabil să dezvolte 25,2 noduri cu toată forța obținând o viteză de rotație de 1230 rotații pe minut, dar viteza operativă a rămas sensibil inferioară. S-a încercat modificarea carenei fără a se obține rezultate apreciabile. Folosirea în timpul războiului a sistemului dublu al aparatului motor s-a dovedit a fi foarte eficace, motoarele electrice îngăduind unui mas să se apropie până la 50 m de inamic în condiții de siguranță fără a fi observat. Ascultarea hidrofonică încă nu dădea rezultate mai departe de 500 m și doar câteodată ajungeau la 1300 m.

Armamentul a fost alternativ: antisubmarin sau torpilor. La prima versiune (AS) era prevăzută o piesă de 57/43 proiectată special. S-au realizat experimente cu o piesă antiaeriană dar mai apoi datorită carențelor tunurilor de acest tip s-a decis instalarea unei piese de 47/40. S-a prevăzut de asemenea instalarea la pupa a unui alt tun antiaerian de 37 mm, dar fiind prea greu s-a hotărât adoptarea a două (uneori chiar trei) mitraliere Colt de 6,5 mm. La pupa s-a instalat de asemenea o gruie pentru manevrarea unei torpile remorcate tip Gonocchio și a lansării celor 4 până 6 bombe de adâncime.

În versiunea torpiloare de asemenea se menținea torpila la remorcă, bombele de adâncime și mitraliere, arma de bază fiind, evident, torpilele. În primele luni ale lui 1916 au fost experimentate torpilele de 356 mm tip B57 model 1885 cu o încărcătură explozivă de 57 kg și care avea o autonomie de 600 m la o viteză de 24 noduri sau 1000 m la 21 noduri. Pentru lansarea și manevrarea cu rezultate satisfăcătoare a torpilelor s-a folosit un sistem de cleșți dubli. Succesiv au fost preferate torpilele de 450 mm capabile de a atinge o viteză maximă mai ridicată (30+32 noduri) dar mai ales, având o încărcătură explozivă de 60-90 kg. Pentru lansare au fost adoptate la început cleșți tip Elswick, apoi din ianuarie 1917 un sistem cu rame care ținea torpilele în afara bordurilor și permitea lansarea lor printr-un cârlig cu dispozitiv de eliberare. În sfârșit în 1918 pe diverse unități printre care și MAS 15 au fost instalate câte un singur clește tot atât de sigur ca o ramă dar mai ușor.

MAS 15 a fost una dintre cele mai faimoase unități din categoria sa îndeplinind prima acțiune navală răsunătoare în noaptea de 3 iunie 1917 când împreună cu MAS 14 și MAS 19 au atacat două torpiloare austriece la Punta Tagliamento. La 16 noiembrie al aceluiași an sub comanda căpitanului Berardinelli a participat cu MAS 9 și MAS 13 la atacarea cuirasatelor austriece din clasa WIEN care bombardau bateriile de coastă de la Cortellazza. Însă acțiunea care a adus faima măsurilor a fost aceea din 10 iunie 1918 când MAS 15 având la comanda sa pe maiorul Luigi Rizzo împreună cu MAS 21 comandat de sublocotenentul Aonzo au atacat cuirasatele austriece SZENT ISTVAN și TEGETTHOFF în largul insulei Premuda. MAS 15 l-a torpilat pe SZENT ISTVAN lovindu-l cu amândouă torpilele după care s-a strecurat printre torpiloarele de escortă, determinându-l pe amiralul Horthy să anuleze operațiunea în curs de desfășurare în Adriatica de sud. Pentru această acțiune Rizzo a fost decorat cu medalia de aur iar masul care fusese radiat a fost conservat la Roma la muzeul Sacrario de la Bandiere.

Despre cei doi protagoniști ai bătăliei de la Premuda: - Horthy de Nagybanyo, Miklos, amiral și om de stat ungur născut la Kenderes în Transilvania, (1868-1957) regent al Ungariei din 1920 până în 1944. După al doilea război mondial a trăit în Portugalia. - Maior Luigi Rizzo - despre el se știe doar că a trăit și lucrat multă vreme la Sulina unde s-a atașat de oamenii de acolo învățând limba română. Activitatea sa navală în România i-a fost de mare ajutor în serviciul din Marina Italiană.

O „bombă" de ultimă oră: cunoscutul publicist și prieten al redacției noastre Zvonimir Freivogel a publicat un articol din care rezultă că deși Rizzo a lansat 2 torpile, în coca navei, scafandrii au găsit în acest an 4 găuri! Vedeți schema de jos. Ce părere aveți?

CARACTERISTICI TEHNICO-TACTICE

Șantierul: SVAN-Veneția Completat: 29.07.1916 Radiat: 16.06.1936 Deplasament: 12,3 t Lungime: 16 m Lățime: 2,63 m Pescaj: 1,20 m Aparatul motor: 2 motoare Isotta-Fraschini L 56, 2 motoare electrice Rognini 44 V Puterea: 450 CP+10 CP (motoarele electrice) Viteza: 24 noduri (4 noduri cu motoarele electrice) Combustibil: 0,8 t de benzină Autonomia: 190 mile la 16 noduri, 20 de mile la 4 noduri (cu motoarele electrice) Armamentul: 2 torpile de 450 mm, 2 mitraliere de 6,5 mm, 4 bombe de adâncime, 1 torpilă remorcată Echipaj: 1 ofițer +7 subofițeri, gradați și soldați