Începuturile radarului în România CU OCHII SCRUTÂND CERUL Jordache Ioan

ÎN BEZNĂ NOPȚII

1940 septembrie. Trupele germane ale Misiunii Militare intră cu acordul guvernului Antonescu în România și se instalează în zona Ploiești și în Capitală. Începea astfel colaborarea militară care se va transforma în alianța militară prin aderarea la Pactul Tripartit (Axa Berlin-Roma-Tokio) a României în octombrie 1940.

1941 martie. Este numit la conducerea Misiunii Militare Germane din România generalul de aviație Alfred Gerstenberg, acesta se afla în misiune diplomatică ca atașat aero și expert în problema petrolului românesc al Germaniei la București din 1938, și care fi însărcinat și cu protecția aeriană a zonei petrolifere de la Ploiești. Într-unul din primele sale rapoarte solicita să fie trimise urgent în România mai multe unități de artilerie A.A., stații radar și experți în contrasabotaj pentru protecția zonei deoarece se aștepta la atacuri aeriene ale aviației de bombardament sovietice și infiltrări de agenți S.O.E. în momentul declanșării operațiunii Barbarossa din iunie.

1942 decembrie. Imediat după raidul HALPRO american din 12 iunie de testare a apărării teritoriale în spațiul aerian românesc, forurile superioare ale armatei germane, în speță OKW-ul, intră în panică, oaza de liniște a Luftwaffe este pe cale să se transforme în infern. În urma discuțiilor se ia decizia de a se trimite în România stații de detectare radar precum și mai multe baterii de artilerie A.A., iar la cererea expresă a lui Gerstenberg și a formațiunii speciale de pompieri portuari din Hamburg.

Acestea se vor amplasa astfel: în Transilvania la Mediaș; în Banat la Timișoara; în Moldova la Focșani, Galați, Piatra-Neamț și Tecuci; în Muntenia la Boteni, Buzău (BRUTUS), Brazi, Breaza, Bujorei (BELISAR), Comana (CORNELIUS), Câmpina, Giurgiu, Jilavele (JUSTINIAN), Mizil, Mănăstirea (MARIUS), Târgoviște (TIBERIUS), Pietrošița (POMPEIUS), Urziceni, Vălenii de Munte (VARUS), Snagov, Zilișțea; în Oltenia la Craiova, Tg. Jiu și Rosiorii de Vede; în Bărăgan la Ianca și Popești-Leordeni; în Dobrogea la Mamaia și Techirghiol; în Delta Dunării la Mahmudia (MARTA); în Basarabia la Chișinău și în zona Capitalei la Băneasa și Otopeni (OCTAVIAN).

Primele stații sunt instalate pe litoral la Mamaia și Techirghiol și în Deltă la Mahmudia și sunt în număr de trei: două stații de tip Freya și una de tip Wassermann. Alte trei stații (o stație Freya și două Würzburg se vor instala în Bulgaria lângă Varna. Se aduc de asemenea echipamente de ghidare pentru zborul de noapte (sistem Lorentz) pe aerodromele utilizate de către germani și români. Astfel sunt aduse stații de ghidare și urmărire de tipul Wotan I (sistem de fascicule radio tip X), Wotan II (sistem de fascicule radio tip Y), sisteme radar de tip Knickebein cu banda de lucru decimetrică și Jagdschloß cu banda de lucru centimetrică. Stațiile radar care vor fi amplasate în afara zonei petrolifere și a Capitalei au fost de tipul Freya și erau utilizate ca stații de alarmare timpurie a aviației, precum și pentru deducerea direcției de atac a bombardierelor aliate, iar cele de tip Wotan I, II și Würzburg pentru ghidarea aviației de vânătoare și a artileriei A.A. deasupra acestei zone. Se observă că întregul sistem reproduce la o scară de dimensiuni mai mici rețeaua de radare, proiectoare și artilerie AA concepută de germani pentru apărare în Europa de vest și denumită de aliați Linia Kammhuber.

Sistemul va fi organizat astfel: o stație radar, un grup de proiectoare, una sau mai multe piese de artilerie AA funcție de mărimea stației și importanța acesteia în cadrul liniei de apărare. De exemplu: pentru stațiile radar plasate la Mamaia și Techirghiol (o stație Freya și o stație Wassermann), câte o baterie AA cu 8 piese și 6 proiectoare.

Centrul de coordonare al întregii rețele va fi la București în pădurea Băneasa și va cuprinde următoarele tipuri de instalații:

pentru ghidare în aer a aviației de vânătoare germane de pe Otopeni și Băneasa o stație Knickebein și două stații Wotan (X și Y) - pentru alarmare de grad I o stație Freya - pentru alarmare de grad II două stații Würzburg - pentru ghidare generală în aer o stație Jagdschloß

pentru alarmare de grad I după raidul american din 04.04.1944 asupra Bucureștiului se vor folosi și stațiile Wassermann și Freya de pe litoral.

Întreaga rețea va fi operațională la începutul lui 1942 înainte de operațiunea TIDAL WAVE a aviației americane asupra Ploieștiului și va purta numele de cod IMPERATOR toate stațiile purtând nume de împărați romani și bizantini.

După 23 august 1944 Aliații vin în România să caute răspunsul la întrebarea: „de ce în România pierderile în avioane și echipaje erau duble față de cele din Europa de vest" și vor avea o surpriză: după primele raiduri masive din martie și aprilie 1944 Comandamentul Apărării Teritoriului a sesizat că aviația anglo-americană are următorul sistem de lucru: în raidurile de dimineață intrarea se face pe la SSV sau SV și ieșirea pe la NNE sau NE, iar în raidurile de după amiază intrarea pe la SSE sau SE și ieșirea pe la NNV sau NV, cu lovirea de obiective duble (principal și secundar, de exemplu: obiectiv principal Ploiești, obiectiv secundar Galați) fapt care a dus la mărirea eficacității apărării și aceasta în detrimentul numărului mic de avioane de vânătoare și faptul că în colaborarea dintre Luftwaffe și Forțele Aeriene Regale Române a fost una eficientă marcată și de existența Grupului mixt de aviație Derschloh-Șerbănescu și a Grupului mixt de vânătoare de noapte. În plus serviciile secrete aliate nu au avut date suficiente cu privire la sistemele radar din România fapt menționat și de R.V. Jones în cartea sa „Un război ultrasecret". Acesta considera că stațiile de tip Freya pot acoperi tot litoralul vestic al Mării Negre dacă sunt în număr de două ceea ce este greșit întrucât o singură stație care este plasată lângă Constanța nu poate acoperi tot litoralul românesc, doar dacă domeniul de lucru al frecvențelor permite obținerea de lungimi de undă milimetrice ceea ce nu s-a realizat decât după 1942 și au fost echipate doar stațiile de tip Wassermann și Mammut.

În România pe tot parcursul ostilităților aceste stații au fost utilizate exclusiv de către germani și nu există date care să ateste faptul că în armata română a existat o unitate de radiolocație între 1940 și 1944; prin urmare fac un apel către toți cei care posedă date despre acest subiect să le trimită pe adresa revistei în vederea completării acestui articol.

Și acum să facem cunoștință cu aceste stații, care era poziția lor în rețea și tipul acestora.

KNICKEBEIN („Knock-knee")

A fost primul tip operațional utilizat de germani începând cu 1936 realizat de Dr. Hans Plendl și echipa sa de la Deutsche Versuchsanstalt für Luftfahrt (DVL) din Rechlin fiind derivat dintr-un sistem pus la punct în banda de unde scurte cu lungimea de undă λ=4,30m denumit X-sistem.

Era un mastodont de oțel cu o greutate de aproximativ 20 de tone, compus dintr-o grindă cu zăbrele cu secțiune pătrată, montată pe un cărucior și plasată pe un inel de de beton cu secțiune trapezoidală. Sistemul opera în banda de frecvente UHF și avea lungimea de undă de lucru de λ=10 m. Funcționa pe principiul intersecției a două semnale constante emise pe azimuturi diferite care reprezentau focarele unei elipse rotite în plan după azimut (unul pentru dus, celălalt pentru întors), punctul de intersecție reprezentând locul unde se afla ținta. A fost folosită masiv în Bătălia Angliei, ca stație de dirijare a bombardierelor la obiectiv și întoarcere la bază în condiții de vizibilitate redusă și pe timp de noapte, reușind performanța de ghidare a peste 100 de bombardiere în noaptea de 15 noiembrie 1940 în atacul asupra uzinelor de armament din Coventry, precum și detectarea mișcărilor aviației de vânătoare engleze care se ridica de la sol. Ulterior, după ce Luftwaffe a început să piardă inițiativa în lupta aeriană începând cu 1941, în special după micul Blitz, când englezii au trecut la bombardarea masivă a Germaniei naziste a fost trecută ca stație radar de alarmare la trecerea coastei de către bombardierele engleze și ulterior cele americane după intrarea S.U.A. în război în decembrie 1941.

Antena stației era mobilă și se rotea într-un cerc cu diametrul de 30,5 metri, având o înălțime totală de 36 metri, din care înălțimea antenei propriu-zise era de 27,45 metri cu o lungime a dipolilor de 4,575 metri. Unghiul diedru la centru era de 160 de grade, grinda cu zăbrele care asigura rotirea avea o secțiune pătrată cu latura de 4,80 metri, la mijloc având un cub în care se adunau toate conexiunile antenei sprijinit pe un stâlp de oțel solidarizat cu cubul cu diametrul de 1,20 metri și o înălțime de 3,75 metri.

Dipolii erau în număr de 32 fiind plasați la distanțe egale de 7,20 metri în perechi simetrice, primele perechi fiind plasate în capetele antenei.

Din câte cunosc, a mai existat un tip Knickebein, care avea toate dimensiunile triple ale antenei și a fost folosită în special la cercetarea din domeniul undelor radio înainte de 1936, iar după începerea războiului s-au construit un număr mic din acest tip decât cel descris mai sus fiind utilizată ca stație de goniometrie fixă a stațiilor radio ale mișcărilor de Rezistență din Europa de Vest.

În România o astfel de stație a fost instalată în pădurea Băneasa în apropiere de aerodromul deservit de germani. După câte se cunoaște această stație a fost distrusă de bombardamentul american din 26 august 1944 efectuat asupra pădurii la cererea românilor transmisă prin zborul lui Bâzu Cantacuzino în Italia din 24 august 1944 la La Spezia avându-l la bordul Me 109 pe fostul comandant al unității de bombardiere colonelul James Dunn III.

După război a servit ca model pentru stațiile radar de bandă largă sovietice din anii '50, iar după 1970 acestea vor fi transformate în stații de transmisii radio și radioreleu.

WOTAN I (WOTAN X):

A apărut în 1937 ca rezultat al cercetărilor de la Rechlin ale grupului condus de dr. W. Kuehnhold în domeniul perfecționării navigației aeriene fără vizibilitate și de noapte pe baza sistemului de urmărire a undei radio cu frecvență constantă (X-Sistem). Era o construcție mixtă oțel-beton împărțită astfel: un cilindru de beton cu diametrul de aprox. 12,5 metri și o înălțime de 7,5 metri; peste acesta era așezată o placă de oțel cu diametrul de aprox. 20 metri în interiorul căreia se găsea pe o placă turnantă dreptunghiulară instalația radar de formă paralelipipedică cu dimensiunile de aprox. 18*15*4,5 metri. Antena era susținută de un cadru în forma de W cu unghiul de 60° montat în exteriorul instalației și care avea o înălțime de aprox. 21 metri și era compusă din două emițătoare, unul cu semnal constant (punct/E) celălalt cu semnal intermitent (linie/T) emise în banda UHF cu frecvențe cuprinse între 66 și 77 MHz cu amplitudinea semnalului de 2 kHz. Ulterior se vor adăuga două reflectoare pentru mărirea razei de acțiune.

Dipolii erau construiți logaritmic simetric, plasați pe verticală, numărul lor fiind de 14 sau 18. A fost utilizată în Bătălia Angliei ca stație de ghidare pentru traiectorie la obiectiv a bombardierelor și ulterior, pentru ghidare a aviației de vânătoare de noapte.

WOTAN II (WOTAN Y):

A apărut la scurt timp după WOTAN I fiind construită aproape identic ca acesta, diferențele dintre ele fiind modul de plasare a dipolilor, numărul acestora precum și plasarea plăcii turnante a instalației radar mai jos cu aprox. 6 metri decât la WOTAN I în interiorul cilindrului de beton, cutia fiind protejată cu panouri din oțel sudate la o distanță de aprox. 3 metri în jurul acesteia. Dipolii erau în număr de 18, plasați simetric și aveau lungime egală.

Sistemul WOTAN (X și Y) funcționa astfel: un avion cap de formație era ghidat pe fasciculul X, până în punctul în care se intersecta cu fasciculul Y obținând punctul de intersecție al țintei cu o acuratețe de aproximativ 50 de metri. Folosea lungime de undă decimetrică, iar după 1942 s-a trecut la lungime de undă centimetrică pentru o coordonare mai bună cu vânătoarea de noapte și sistemele radar construite după 1940.

În România aceste stații au fost instalate pe toate aerodromele folosite de către aviația de vânătoare germană de noapte: Otopeni, Băneasa, Zilișțea (Buzău), precum și pe aerodromele utilizate în comun de aviația de vânătoare germană și română de pe tot teritoriul. Pe fiecare aerodrom existau două instalații: o instalație de tip X și una de tip Y.

După război sovieticii vor construi un model mai mic al lui WOTAN X montat pe camion denumit P20 și cu banda de lucru centimetrică, iar după modernizarea sistemelor electronice făcută în anii '70 va fi în banda de lucru milimetrică.

Freya (FuMG 39 G)

1936 noiembrie. Uzinele GEMA prezintă în fața colonelului Martini, șeful cercetării din RLM prototipul unei stații radar capabilă să detecteze avioane la distanța de 60 de km cu acuratețe a azimutului de 1,5 grade. Acesta entuziasmat denumește prototipul cu numele de FREYA și lansează o primă comandă de 12 unități. Astfel apare primul sistem de alertă aeriană timpurie cu baza la sol.

Varianta maritimă a acestui tip de radar va purta numele de Seetakt și era similară cu Freya FuMG 39 G. Distanța de detecție era de 20 km cu o acuratețe de 70 m a distanței și a azimutului de 3 grade.

1937 toamna. Primele trei unități sunt utilizate la manevrele militare de toamnă de la Swinemünde împreună cu o stație Seetakt. În urma propunerii celor de la GEMA Martini, devenit între timp general, accepta construirea unui sistem IFF pentru aceste stații sub denumirea de FuG 25 Zwilling și lansează o comandă de 3000 de bucăți. Până la finele războiului se vor construi 10000 de bucăți sub denumirea de Stichling.

1938 octombrie. Primul radar operațional Freya este plasat la Wangerooge lângă Berlin. Primul lot de 8 unități este plasat de-a lungul frontierei germane.

1939 septembrie 1. La izbucnirea războiului sunt deja construite 8 astfel de unități pentru supraveghere aeriană cu lungimea de undă λ=2.40 m și o rezoluție a azimutului de 30°. Până la sfârșitul războiului se vor construi 2000 de astfel de unități.

1939 decembrie 18. Freya localizează primul atac de bombardiere asupra Germaniei de la o distanță de 113 km și conduce riposta aviației de vânătoare. Rezultatul: 15 avioane doborâte.

Ca urmare a pierderilor suferite de germani în oameni și echipamente de radiolocație după 1940 datorită bombardamentelor aliate punctuale (concentrare mare de bombardiere pe ținte relativ mici) au fost concepute ca stații semiautonome de radiolocație și cu personal de deservire redus, datorită dimensiunilor relativ mici față de celelalte tipuri care le-au precedat. Acest tip de radar a fost construit în două versiuni: FREYA (λ-2.40 m) și FREYA POLAR (λ-9cm).

Diferențele dintre variante erau minime: panoul radar la FREYA din 2 segmente identice cu dimensiunea de 4,120*2,06 metri fiecare, iar cel de la FREYA POLAR era din 3 segmente cu aceleași dimensiuni; cutia pentru sistemele electronice la FREYA avea forma unui trunchi de piramidă dreptunghică cu dimensiunile de 1,98*1,53*0,54 metri, iar la FREYA POLAR avea forma de prismă hexagonală cu latura de 3 metri și înălțimea de 2,40 metri precum și numărul de dipoli: 24 pentru FREYA și 36 pentru FREYA POLAR. În rest, sistemul de operare și banda de frecvențe erau aceleași pentru ambele variante. Pentru protecția la bombe cu explozie cu timp mic de întârziere la detonare, erau înconjurate cu un con de zidărie (beton armat) cu înălțimea de 2,30 metri, diametrele bazelor de 4,60 și respectiv de 4,40 metri precum și cu o grosime a pereților de 0,1 metri la vârf și 0,2 metri la bază și avea un loc de acces pentru echipele de intervenție și reparații. Acestea vor ajunge la o precizie și viteza de lucru de-a dreptul fantastice: 16 ore pentru o reparație completă, fapt stabilit după raidul de la Bruneval din 27.02.1942 executat de parașutiștii britanici asupra stației Würzburg.

Întreaga instalație era fixată pe un suport din oțel sudat compus dintr-o placă circulară cu diametrul de 1,145 metri și cu o grosime de 0,25 metri, peste aceasta era montat un trunchi de con cu diametrele bazelor de 0,50 și 0,70 metri și cu o înălțime de 0,25 metri. Suportul mai dispunea de patru ancore dreptunghiulare tot din oțel cu secțiune pătrată de 0,25 și cu o lungime de 3,00 metri având la capeți plăci reglabile pentru stabilizare similare cu cele ale tunului de 88 mm AA.

În spațiul aerian al României au funcționat 10 stații de tip FREYA fiind plasate astfel: - în Transilvania: Mediaș -în Banat: Timișoara - în Oltenia: Tg. Jiu -în Muntenia: București (OCTAVIAN) și Giurgiu -în Moldova: Focșani și Piatra-Neamț -în Basarabia: Chișinău -în Dobrogea: Techirghiol -în Delta Dunării: Mahmudia (MARTA).

WASSERMANN

Acest tip de radar era similar cu sistemul KNICKEBEIN utilizând banda de lucru decimetrică și era construit sub forma unui panou imens fixat pe un stâlp fiind conceput în 1942 de Siemens&Halske. După câte se pare a fost construit după modelul britanic cu antene înalte rigide conceput în perioada interbelică. Au existat trei variante diferite prin mărimea antenei de tip panou radar: - WASSERMANN I (40*4,120 m) - WASSERMANN II (44*8,240 m) - WASSERMANN III (50*12.36 m)

Din datele de până acum stația utilizată în spațiul aerian românesc era se pare un Wassermann I care a fost distrusă la Techirghiol de către germani după 23.08.1944.

Jagdschloß (FuMG 404)

1937 iunie. În urma cercetărilor de la institutul GEMA a apărut ca stație de control IFF general pentru recunoaștere aeriană în cadrul apărării de noapte germane fiind prima stație radar de tip panoramic.

1943 ianuarie. Sistemul devine operațional în banda de frecvențe 158-240 MHz cu posibilitate de salt de frecvență scăpând astfel de bruiajul aliat de tip Window. Până la sfârșitul războiului se vor construi 62 de unități. Acest sistem consta utilizarea unei antene cu rotire în plan orizontal și emiterea undei în plan vertical creându-se astfel posibilitatea de cunoaștere a unghiului azimut și a distanței până la ținta cu aceeași instalație. A purtat inițial denumirea de Sternschreiber și a fost construită de firma Siemens & Halske. Era o stație de mărime medie și putea fi camuflată mai ușor decât celelalte tipuri, datorită construcției sale de formă paralelipipedică precum și a unei înălțimi relativ mici. Avea o înălțime de 17,5 metri, lungime de 4,8 metri, lățime de 2,4 metri; lungimea antenei era de 11 metri și avea forma triunghiulară cu latura de 3 metri și se rotea cu o viteză de 4 rotații pe minut. Datorită puterii mari a semnalului de emisie de 300 KW era deosebit de rezistentă la bruiajul aliat. Funcționa în bandă decimetrică și centimetrică cu lungimi de undă λ1=1.20-2.40 m. și λ2=9 cm era utilizată la ghidarea în aer a vânătorii de noapte cu ajutorul unui sistem numit Seeburg Tafel. Acesta se compunea dintr-o masă caroiată și care avea sub caroiaj patru mini proiectoare dispuse în colțuri care iluminau masa cu două culori: roșu și albastru; fasciculul roșu era pentru aliați și albastru pentru germani. La intersecția celor două fascicule luminoase rezulta poziția aproximată a avionului cu o precizie de +/-10 metri la o distanță de 80 de kilometri de stație, iar în condiții meteo favorabile putea detecta aviația aliată aflată în drum spre obiectiv la distanță de 300 de kilometri. Pentru un randament mai mare a sistemului se utilizau mai multe mese de acest tip dispuse în amfiteatru semicircular, numărul de mese fiind între 24 și 120, funcție de numărul de centre radar, de regulă stații FREYA și WURZBURG (1 + 2) interconectate prin telefon.

O astfel de stație a existat și la noi la Băneasa și reproducea la o scară mai mică stația germană amplasată la Delen în Olanda și era utilizată de vânătoarea germană și parțial de cea română; numele de cod era TIGER (Tigru). După câte se pare a avut aceeași soartă ca și stația Knickebein plasată în apropiere. Culmea camuflajului: centrul de comandă al stațiilor Jagdschloß care operau la Tremmen și Werneuchen însărcinate cu protecția Berlinului se găsea în Berlin Zoo.

Würzburg (FuMG 39 T/D și FuSE 65)

Acest tip de stație a devenit un model etalon pentru toate stațiile de radiolocație și transmisii radio după război, fiind considerat pe bună dreptate „bunicul" tuturor sistemelor de transmisie de unde radio după 1945. Acest fapt se datorează măsurării distanței de la Pământ la Lună cu o stație Würzburg Riese FUSE 65 cu ajutorul undelor radio în 1948. Din acest model va deriva sistemul de ghidare radio pentru rachetele A.A. tip WASSERFALL și RHEINTOCHTER A denumit RHEINLAND.

1935 aprilie-mai. Echipa profesorului dr. Runge de la firma Telefunken realizează un tub magnetron cu o putere de 50 W și detectează un Junkers Ju52 la o altitudine de 5000 m.

1936. Aceeași echipă realizează în ciuda opoziției conducerii firmei prototipul radarului Darmstadt cu sistem Doppler care putea să detecteze distanța, azimutul și înălțimea unui avion la o distanța de 5000 m cu acurateție de 50 m.

1938 septembrie-octombrie. Luftwaffe autorizează dezvoltarea proiectului.

1939 ianuarie. Firma Telefunken solicita dr. Kühnhold și echipei sale să dezvolte un tub magnetron cu puterea de 10kW în maxim câteva săptămâni. Cu noul tub raza de acțiune crește la 40 de kilometri.

1939 iulie. Primul Würzburg este prezentat lui Hitler la Rechlin. Acesta era de fapt un radar Darmstadt îmbunătățit cu o putere de 8kW, raza de acțiune era de 10 kilometri cu o precizie a distanței de 100 m, iar cea a azimutului și a unghiului de direcție de 0,25 grade, o antenă parabolică cu diametrul de 3 m și dipol rotativ. Era instalat pe șasiul unui tun AA de cal. 37 mm și avea un singur operator. Generalul Udet comenta la prezentare: dacă dezvoltați acest radar se duce toată plăcerea zborului".

1939 octombrie. Se lansează o comandă de 5000 de unități. Până la sfârșitul războiului se vor livra 4000 de asemenea unități.

1940 mai. Primul succes al Würzburg-ului în raidul britanicilor asupra Essenului un bombardier doborât prin ghidare a artileriei asupra țintei fără contact vizual. În octombrie întreaga rețea de radare Würzburg devine operațională pe tot teritoriul german.

1941 septembrie. Primul radar din seria Würzburg Riese devine operațional. Până la sfârșitul războiului se vor construi 1500 de unități.

A apărut inițial ca stație mobilă de ghidare pentru tragerile pe timp de noapte al artileriei AA instalată pe un șasiu de tun AA cu două osii și era tractată cu ajutorul unui camion de 2,5 tone. Lungimea șasiului era 6,5 metri, lățimea de 2,5 metri, iar înălțimea totală de 4,8 metri. Se poate observa că inițial era o stație deschisă cu un singur operator multă vreme serviciile secrete aliate credeau că este vorba de un predictor de artilerie AA. Dacă este să facem o comparație dintre radarele utilizate de germani între 1936 și 1945 se constata că deși este cel mai mic tip din dotare a avut cea mai mare eficiență în detectarea aviației aliate. La finele războiului Aliații vor contabiliza în contul acestui radar și a tipului Freya 50.000 de avioane doborâte, iar raidul de la Bruneval din 27.02.1942 asupra stației Würzburg stând mărturie în acest sens. Era foarte ușor de întreținut fapt stabilit după raid din rapoartele serviciilor de informații: 16 ore pentru o reparație completă, cu o echipă de specialiști cu o calificare medie. Ca și modelul Knickebein a avut și o variantă gigant cu o antenă parabolică cu diametrul de 7,5 metri și care purta numele de Würzburg Riese. După raidul din 01.08.1943 asupra Ploieștiului la consfătuirea româno-germană Olivenbaum (Măslinul) s-a hotărât că partea germană