SCHARNHORST și GNEISENAU -cuirasatele superlativelor

SCHARNHORST şi fratele său geamăn GNEISENAU au constituit subiectul unor considerabile controverse politice chiar înaintea începerii construirii lor, ele începându-şi activitatea ca a patra şi a cincea unitate a clasei de cuirasate DEUTSCHLAND. Dar Hitler fiind susținătorul navelor mari şi ştirile despre construirea în Franţa a cuirasatelor din clasa DUNKERQUE a determinat Marina Germană să treacă la contramăsuri. O primă măsură a fost adoptarea în continuare a tunurilor de 280 mm deoarece cele de 380 mm, mult dorite de Hitler, încă nu erau disponibile, iar a doua măsură a fost adoptarea a trei turele triple considerate suficiente pentru ca noile nave să nu fie inferioare celor deja construite în Franţa.

Deşi Hitler ceruse dotarea navelor cu tunuri de 380 mm şi-a dat acordul după ce a primit asigurarea Marinei că la următoarele nave se vor folosi aceste tunuri. Aceste nave aveau să fie super-fortărețele plutitoare BISMARCK şi TIRPITZ.

Deşi inițial s-a prevăzut ca navele SCHARNHORST şi GNEISENAU să fie dotate cu motoare Diesel s-a hotărât alegerea turbinelor care ar fi putut propulsa satisfăcător nave de asemenea dimensiuni oferindu-le şi o rază de acţiune mai mare.

Proiectul cuirasatelor SCHARNHORST şi GNEISENAU a avut la bază proiectele splendidelor crucișătoarelor de bătălie din clasele MACKENSEN şi ERSATZ YORCK din Primul Război Mondial care erau cele mai recente nave de luptă de dimensiuni comparabile dar ale căror construcții n-au fost finalizate.

Amândouă navele au fost inițial construite cu etrava dreaptă dar problemele pe care le aveau din cauza inundării provei a dus la adaptarea etravei curbate tip „Atlantic" imediat după intrarea navelor în serviciu operativ. Tot atunci la capătul coşurilor de fum s-au montat apărători de vânt înclinate, iar catargul lui SCHARNHORST a fost separat de coș fiind reproiectat ca un tripod şi mutat în spate. Ele au fost echipate cu catapulte pentru lansarea hidroavioanelor de recunoaştere şi amplasate pe hangarele acestora. De asemenea pe turela „Y" din pupa era amplasată o altă catapultă dar care a fost demontată curând după intrarea navelor în serviciu.

Armamentul AA a fost majorat în timpul serviciului operativ prin adăugarea tunurilor de 20 mm iar în 1941 navele au fost dotate cu câte 2 lansatoare de torpile cu câte 3 tuburi de 533 mm.

În jurul coşului de fum era amplasată o platformă pentru reflectoare şi artilerie uşoară AA. Sub ea se prindea capătul brațului macaralei pentru manevrarea bărcilor de salvare şi de recuperare a hidroavioanelor amerizate. În spatele ei se afla unul din cele patru tunuri ale telemetrelor pentru dirijarea tragerilor de artilerie care erau protejate de apărători semisferice blindate având stabilizare triaxială care le oferea posibilitatea de a se mişca în orice direcţie.

Anunțate ca crucișătoare de bătălie cu un deplasament de 26.000 tone ele erau în realitate cuirasate cu un deplasament de 35.000 tone, capabile de a obţine o viteză de 31,5 noduri şi erau două din cele mai bine blindate nave care s-au construit. Această combinaţie unică de viteză şi blindaj s-a obținut prin alegerea unor tunuri mai uşoare de 280 mm.

Aceste nave au fost formidabile, frumoase, aspectul lor gratios fiind şi mai mult accentuat după adoptarea etravelor arcuite de mare viteză.

Ele purtau numele crucișătoarelor cuirasate SCHARNHORST şi GNEISENAU din componenţa Escadrei Germane din Extremul Orient cu baza la Tsingtau în China aflată sub conducerea amiralului Graf von Spee care la întoarcerea în Germania au triumfat în bătălia de la Coronel (Chile) la 1 noiembrie 1914 împotriva Escadrei Britanice comandată de contraamiralul Cradock. În confruntarea care a urmat SCHARNHORST şi GNEISENAU au scufundat crucișătoarele cuirasate GOOD HOPE şi MONMOUTH, fiind la rândul lor scufundate de crucișătoarele de bătălie britanice INFLEXIBLE şi INVINCIBLE la 8 decembrie 1914 în bătălia de la Falkland. Crucişătoarele cuirasate SCHARNHORST şi GNEISENAU purtau numele a două înalte oficialităţi prusace, faimoase pentru reorganizarea administrației armatei prusace în timpul Coaliției Europene antinnapoleoniene.

Cuirasatele SCHARNHORST şi GNEISENAU au fost nu numai din punct de vedere tehnic şi estetic nave excepționale ci şi pentru activitatea lor în operațiunile navale unde au provocat pierderi imense Marinei Britanice.

La 21 noiembrie 1939 a debutat parteneriatul operațional al cuirasatelor SCHARNHORST şi GNEISENAU printr-un raid în Atlantic. Pe traseu în strâmtoarea dintre Islanda şi insulele Faeroes la 23 noiembrie au surprins crucişătorul auxiliar RAWALPINDI care a fost scufundat de SCHARNHORST. Dar adevărata croazieră de luptă a fost cea din bătălia pentru Norvegia. Aceasta a început la 9 aprilie 1940 ele având un rol special de momeală pentru atragerea navelor britanice cât mai departe de coastele Norvegiei în timpul debarcării trupelor germane. La 9 aprilie 1940 la 0337 cuirasatele SCHARNHORST şi GNEISENAU au fost interceptate de crucişătorul de bătălie britanic RENOWN care a deschis focul împotriva lor. După o canonadă de o oră şi jumătate în care a angajat amândouă navele şi după ce a încasat două lovituri care i-au provocat doar daune minore, RENOWN l-a lovit cu trei obuze de 380 mm pe GNEISENAU căruia i-a scos din funcțiune centrul de dirijare a tirului şi i-a avariat o turelă din prova, dar la ora 500, datorită vitezei superioare cele două nave au scăpat de RENOWN şi s-au înapoiat la Wilhelmshaven unde au rămas pentru reparații timp de două luni. După aceasta, la 8 iunie 1940 ieşind din nou în mare pentru a escorta navele de transport care se înapoiau în Germania din Norvegia au interceptat portavionul britanic GLORIOUS pe care l-au scufundat împreună cu cele două distrugătoare din escorta sa, ARDENT şi ACASTA, dar o torpilă lansată de ACASTA l-a avariat pe SCHARNHORST în dreptul turelei din pupa intrând în reparații pentru tot restul anului.

La începutul anului următor la 23 ianuarie 1941, SCHARNHORST şi GNEISENAU, cel mai devastator tandem din istoria bătăliilor navale, a acţionat din nou. Părăsind portul Kiel şi trecând prin strâmtoarea Danemarca au intrat în Atlantic unde au atacat traficul convoaielor Aliate scufundând 22 nave cu un tonaj de 115.622 tone. În timpul acestei acțiuni ele au reuşit să scape de trei ori de confruntarea directă cu cuirasatele britanice, acestea fiind învechite şi cu viteza inferioară cuirasatelor germane. După 61 zile de navigație în care au parcurs 17.800 mile nautice, la întoarcere au primit ordin de la Hitler să ajungă la Brest în Franţa. Aducerea lor acolo era considerată de Hitler mai importantă, atunci, decât atacarea convoaielor atlantice, deoarece ar fi atras asupra lor raiduri intense de aviaţie, absorbind astfel o parte importantă din bombele destinate țintelor din Germania. În pofida bombardamentelor intense la care au fost supuse cele două cuirasate au suferit doar daune minore, dar care totuşi l-au determinat pe Hitler să-şi schimbe hotărârea de a le mai menţine la Brest considerând că Norvegia era o zonă foarte importantă făcând astfel inutilă menținerea unor nave aşa de puternice atât de departe de ea. Astfel că cele două cuirasate împreună cu crucişătorul greu PRINZ EUGEN şi şase distrugătoare trecând prin Canalul Mânecii s-au întors în Germania.

Această croazieră a început la 11 februarie 1942 la ora 2230 şi a fost cunoscută ca operaţiunea „Cerberus". Convoiul navelor germane a fost observat abia a doua zi, 12 februarie, la ora 1042 de o patrulă de avioane „Spitfire", ele fiind apoi atacate la ora 1235 de patru avioane torpiloare britanice „Swordfish" dar care au fost doborâte de aviația germană de acoperire formată din avioane Me-110 din escadrila lui Adolf Galand. Între orele 1300 şi 1330 au fost atacate de bateriile de coastă de la Dover, apoi la 1330 au fost atacate de vedete torpiloare fără nici un rezultat, dar avioanele „Beaufort" care le-au atacat apoi au constatat că SCHARNHORST era totuşi avariat. Avaria s-a produs la ora 1430 la ieșirea din Canalul Mânecii şi intrarea în Marea Nordului când s-a lovit de o altă mină care i-a redus viteza la 25 noduri iar la ora 2134 s-a lovit de o mină care l-a avariat grav, inundându-l cu 1.000 tone de apă prin spărtura provocată de explozia minei, ajungând la Wilhelmshaven abia în primele ore ale zilei de 13 februarie 1942. De aici a fost mutat la Kiel la Şantierul Naval Deutsche Werke unde a fost supus unor ample lucrări de reparații. Din octombrie 1942 a efectuat curse de antrenament în Marea Baltică fiind apoi transferat la baza navală din Gotenhafen. După câteva luni SCHARNHORST a fost detașat în nordul Norvegiei de unde nu se va mai întoarce niciodată în Germania.

La sfârşitul lui martie 1943 cuirasatul SCHARNHORST a fost alocat Escadrei de Bătălie din Alten Fjord formată din cuirasatele TIRPITZ şi LÜTZOW. Această formidabilă concentrare de forţe a determinat Amiralitatea Britanică să-și suspende convoaiele nordice către Rusia în vara lui 1943 până la anihilarea lor.

În ziua de 8 septembrie 1943 SCHARNHORST împreună cu TIRPITZ şi zece distrugătoare au ieşit din Alten Fjord pentru a bombarda instalaţiile britanice de pe litoralul insulei Spitzbergen, fiind prima și ultima oară când TIRPITZ şi-a folosit colosalele sale tunuri într-o acţiune de luptă.

Când Amiralitatea Britanică a reluat convoaiele sale arctice spre Rusia în noiembrie 1943 amiralul Dönitz, comandantul Marinei Germane, a hotărât atacarea lor la prima ocazie favorabilă. Aceasta s-a ivit la 26 decembrie 1943 în ceea ce s-a numit „Bătălia de la Capul Nord" care a fost ultima bătălie între cuirasate din apele europene. Această confruntare a fost pregătită minuțios de către comandantul britanic, amiralul Frazer, căci calitățile formidabile ale lui SCHARNHORST ca viteză şi blindaj în absenţa unei acoperiri aeriene şi într-o zonă cu ceață și ape agitate, puteau fi contracarate doar de calibrul superior al tunurilor şi experienţa în folosirea radarului. Și într-adevăr în această bătălie s-a folosit foarte mult radarul, cu el fiind descoperit SCHARNHORST atunci când acesta căuta convoiul Aliat JW55B şi tot cu el a fost redescoperit după retragerea lui din fața escadrei de crucişătoare formate din SHEFFIELD, BELFAST şi NORFOLK din escorta convoiului. Bătălia de la Capul Nord a început la ora 0929 când cele trei crucişătoare britanice au deschis focul asupra lui SCHARNHORST, dar doar NORFOLK a reuşit să trimită o salvă de 203 mm. Între timp comandantul crucișătoarelor, amiralul Burnett, ştiind că patru distrugătoare îi vor veni în ajutor, a manevrat pentru a-şi dispune crucișătoarele sale între convoi şi SCHARNHORST. La ora 1215 radarul de pe BELFAST îl descoperă din nou, de data aceasta poziția navelor lui Burnett fiind la vest de SCHARNHORST, crucișătoarele britanice au deschis focul la ora 1251, el reușind să scape încă odată, distrugătoarele britanice fiind în imposibilitatea de a-şi folosi torpilele. În noul schimb de focuri care va începe în curând şi va dura 20 minute NORFOLK a fost lovit de două proiectile de 280 mm care i-au distrus o turelă şi rămânând în funcțiune doar cu un singur radar.

În a doua fază a bătăliei, contraamiralul german Erich Bey, comandantul cuirasatului SCHARNHORST, fiind anunţat de aviația germană de recunoaştere, cu baza la Lofoten că un cuirasat britanic se apropie din vest, la ora 1418 a abandonat convoiul hotărând să se întoarcă la Alten Fjord. La 1617 cuirasatul britanic care s-a dovedit a fi DUKE OF YORK, aflându-se la 22 mile sud, l-a interceptat pe SCHARNHORST pentru prima oară pe radarul său, apoi s-a apropiat la 14 mile, iar la 1650 BELFAST a tras o salvă de proiectile de iluminare care l-a făcut vizibil pe SCHARNHORST. Imediat DUKE OF YORK şi JAMAICA au deschis focul asupra lui, bătălia de la Capul Nord intrând astfel în penultima sa fază cu un Bey surprins pentru a treia oară. De data aceasta a fost surprins de către Grupul de Bătălie Britanic, care avea în componenţa sa crucișătoarele și distrugătoarele lui Burnett, acesta aflându-se pe flancul stâng, ceea ce îl va împiedica să manevreze o nouă retragere, angajându-se cu DUKE OF YORK într-un duel de artilerie care în curând se va deveni precis şi foarte periculos distrugându-i două turele de 280 mm şi una de 150 mm. La ora 1820 o salvă de 356 mm expediată de pe DUKE OF YORK au penetrat în camera cazanului nr.1 tăind o conductă de abur ceea ce a dus la diminuarea vitezei, dându-le posibilitatea distrugătoarelor să se apropie din nou. Dar forţa tirului lui SCHARNHORST, ca şi a lui BISMARCK în timpul ultimei sale bătălii, a rămas în continuare formidabil reușind să-l lovească cu o salvă de 280 pe DUKE OF YORK care a fost obligat la 1824 să-şi înceteze focul în momentul când Bey a transmis lui Hitler că „ne vom lupta până la ultimul obuz".

Sfidând puternica artilerie secundară de 150 mm a lui SCHARNHORST distrugătoarele britanice SAVAGE, SAUMAREZ şi SCORPION şi cel norvegian STORD s-au apropiat de el lovindu-l cu patru torpile, care i-au redus și mai mult viteza permiţându-le lui DUKE OF YORK şi JAMAICA să-şi reia tirul de la distanţă de 5 mile. Ultima fază a bătăliei a început cu SCHARNHORST complet înconjurat de crucișătoarele şi distrugătoarele britanice şi lovit nemilos de salvele de 356 mm ale lui DUKE OF YORK. La 1930 maşinile sale putând da doar o viteză de 5 noduri şi fiind cu toate tunurile sale distruse -sau fără muniţie- s-a scufundat în urma unei explozii înspăimântătoare la ora 1945 după ce a încasat 13 lovituri directe şi 11 torpile împreună cu 1839 de ofiţeri şi marinari, doar 36 membrii ai echipajului şi 40 de cadeți aflați la prima lor croazieră de instrucţie au fost salvați de echipajele britanice.

Ultima bătălie a lui SCHARNHORST a fost şi ultima oară când cuirasatele au fost angajate într-o bătălie în „stil Yutland" fără participarea aviației.

Fratele său geamăn GNEISENAU, după ce a fost avariat grav de lovirea a două mine în timpul operaţiunii „Cerberus" în noaptea de 26 februarie 1942 a fost definitiv distrus de două bombe mari lansate de aviația britanică pe când se afla în bazinul de carenaj de la Kiel pentru reparații. Nava a fost dezarmată în iulie 1942 iar reparațiile sale au fost abandonate în ianuarie 1943 deşi se iniţiase un program de înlocuire a celor trei turele ale sale având tunuri de 280 mm cu trei turele duble cu tunuri de 380 mm având lungimea ţevilor de 18 m de tipul celor amplasate deja pe BISMARCK şi TIRPITZ, ceea ce l-ar fi transformat pe GNEISENAU în cea mai formidabilă şi terifiantă navă care a fost construită vreodată. Acest program a fost anulat din ordinul lui Hitler care a cerut în 1943 dezarmarea tuturor navelor de suprafață și trecerea la construirea masivă a submarinelor. După dezarmare, tunurile sale de 280 mm au fost utilizate la bateriile de coastă iar în martie 1945 cea care era cea mai frumoasă navă care s-a construit vreodată, a suportat o ultimă umilire: carcasa sa ruginită şi fără arme a fost scufundată la Gotenhafen (în poloneză Gdynia) pentru a bloca portul ce stătea să cadă în mâinile ruşilor.

Deosebitele calități ale tandemului SCHARNHORST-GNEISENAU n-au rămas neobservate, ele influenţând puternic proiectarea navală. Marina Americană la intervenția personală a preşedintelui Roosevelt impresionat de calitățile lor a sprijinit construirea clasei de crucișătoare de bătălie din clasa ALASKA care din 12 unităţi planificate s-au construit doar două: ALASKA şi GUAM. Aceste splendide nave au dus mai departe calitățile deosebite ale lui SCHARNHORST şi GNEISENAU fiind adevărate fortărețe plutitoare ultra rapide având o viteză de 33 noduri, o excelentă protecţie şi înarmate cu 9 tunuri de 305 mm în trei turele triple, 6 turele duble cu tunuri automate de 127 mm şi 56 de 40 mm. Din cauza priorităţii acordate construirii de portavioane construcția lor a fost întârziată, ele apărând abia în 1945 la bătălia de la Okinawa unde au escortat formațiunile de portavioane, calitățile lor deosebite neputând fi exploatate la adevărata lor valoare de terminarea războiului.

La Școala de Marină de la Ţiglina-Galaţi exista în anii 50 o splendidă machetă a lui SCHARNHORST la scara 1:100 în varianta inițială cu etrava dreaptă și tot în aceeaşi perioadă la Academia Militară din Bucureşti printre alte multe machete se afla o superbă machetă la scara 1:200 a cuirasatului britanic KING GEORGE V din aceeaşi clasă cu DUKE OF YORK.

Înainte de începerea războiului, în vara lui 1939, cele două cuirasate germane SCHARNHORST şi GNEISENAU au fost vopsite în gri mediu în partea corpului de deasupra liniei de plutire, banda de deasupra liniei de plutire era gri foarte închis, pescajul era maro roșcat închis, suprastructurile şi catargele erau gri deschis, puntea principală era în culoarea naturală a lemnului, punțile suprastructurii erau maro deschis (maro siena), apărătoarea de vânt a coşului avea culoarea aluminiului, pescajul bărcilor, gura ţevilor de tun, balustradele, dunga de bordare a punții principale, dispozitivele ancorelor şi ancorele erau negre, puntea de furtună din prova era din tablă striată gri închis, emblema heraldică din prova avea fondul bleu cu o dungă argintie şi chenarul negru. Atenție: toate vopselele vor fi mate.

Caracteristicile tehnico-tactice ale lui SCHARNHORST au fost următoarele: -Pus pe cala de montaj: 3.03.1935 -Lansat la apă: 3.10.1936 -Intrat în serviciu: 7.01.1939 -Scufundat: 26.12.1943 -Construit: Şantierul Naval al Marinei din Wilhelmshaven, construcția nr. 125 -Deplasament: 26.000 tone standard oficial, 35.540 tone standard real. -Dimensiuni: lungimea totală 229,8 m, la linia de plutire 226,0 m, lățime 30 m, pescaj 9,10 m, încărcat 9,90 m -Maşini -3 turbine Brown, Boveri & Cie, 3 elicii cu diametrul de 4,8 m, 12 cazane Wagner de 58 atm, 450°, 42 până la 54,5 t/h abur, putere 165.930 CP. -Blindaj: centura de blindaj de la linia de plutire 200-350 mm, pereţii etanşi 150-200 mm, puntea blindată 20-50 mm, puntea superioară 50 mm, turelele principale 150-360 mm, barbetele 200-350 mm, turelele secundare 150 mm, turnul de comandă 100-350 mm -Armament: 9 tunuri de 280 mm L54,5 (lungimea ţevilor 54,5 diametre=15,26 m), 12x150 mm L55, 14x105 mm AA, L65 16x37 mm AA L38, 10 până la 38 mitraliere de 20 mm, 2 catapulte, apoi doar una, 4 hidroavioane tip „Arado 196", din 1942 6 tuburi lans-torpile de 533 mm în două afete, luate de la crucișătoarele uşoare LEIPZIG şi NÜRNBERG -Performanţe: viteza peste 31,5 noduri, petrol 6.000 tone, raza de acțiune 7.100 mile nautice cu o viteză de 19 noduri. -Echipaj: 1669 persoane.

Mihai Georgescu