CUNIBERTTI „a la RUSSE" CUIRASATUL OKTIABRSKAIA REVOLUTIA

În timpul războiului ruso-japonez la 27-28 mai 1905 a avut loc bătălia navală de la Tsushima (insule și strâmtoare între sudul peninsulei coreene și insula japoneză Kyushu) unde flota rusă, mult superioară celei japoneze, a fost învinsă. Ea a fost prima acțiune a erei cuirasatelor moderne și ultima în care s-au luptat curat în două dimensiuni, navă la navă, fără a fi tulburate de aviația navală din aer sau de submarinele din adâncuri, rămânând singura acțiune a flotelor de cuirasate finalizată cu scufundarea sau capturarea în întregime a unei flote. Bătălia navală a arătat efectul devastator al tragerilor de la distanță a tunurilor de mare calibru și vulnerabilitatea cuirasatelor la acțiunea torpilelor și a minelor. Toate aceste lecții au fost studiate și aplicate cu succes variabil la noile generații de cuirasate care deja prindeau contur în vest - dreadnought-urile, în urma lansării în februarie 1906 a cuirasatului britanic DREADNOUGHT, nume derivat din motto-ul personal al Primului Lord al Amiralității Britanice, amiralul John Fisher: „Fear God and Dread Nought" (teamă doar de Dumnezeu, în rest neînfricat). La realizarea acestui cuirasat, în plus față de lecțiile Tsushimei, s-a folosit conceptul generalului italian Vittorio Cuniberti, lansat în 1904, despre cuirasatele monocalibre prin scoaterea bateriilor secundare și dotarea lor numai cu tunuri de mare calibru, cu o mai bună protecție a blindajului și o viteză mai mare. Caracteristicile revoluționare ale cuirasatului DREADNOUGHT au provocat în toată lumea o cursă febrilă a înarmărilor navale cu cuirasate moderne tip dreadnought. Rusia neputând rămâne în afara acestei curse s-a aflat în fața dificilei situații de a efectua tranziția la construirea cuirasatelor tip dreadnought concomitent cu reconstruirea întregii sale flote.

În 1907 obținându-se materialele necesare au fost invitați ofertanții. Un număr de 51 proiecte provenite din Rusia și din străinătate au fost prezentate, din ele fiind selecționate 10 din care doar unul rusesc. În final a fost acceptat proiectul german propus de santierul naval Blohm und Voss, dar Duma (parlamentul Rusiei) a refuzat acordarea fondurilor necesare dacă proiectul nu era realizat în șantierele navale rusești. Însă din cauza imposibilității industriei rusești de a asigura oțelul de înaltă ductibilitate în cantitatea necesară cât și realizarea unui nou proiect indigen a dus la amânarea începerii lucrărilor până în 1909. Această întârziere a făcut ca la lansarea lor navele să fie depășite tehnic, celelalte țări depășind deja faza construirii dreadnought-urilor din generația a doua, pășind în forță la construirea super-dreadnought-urilor.

Noul proiect a fost realizat de un colectiv de ingineri condus de profesorul Academiei Navale I.G. Bubnov și de inginerul naval colonel N.N. Kutainikov, consultant și conducător al construcțiilor navale și președintele comitetului tehnic naval fiind A. I. Kralov, care influențat de cuirasatul italian DANTE ALIGHIERI a sacrificat protecția și rezistența navei în favoarea puterii de foc și a vitezei. Artileria principală era formată din 12 tunuri cu calibrul de 305 mm și cu lungimea de 52 calibre, cele mai lungi din lume și de o înaltă precizie fiind montate în patru turele triple amplasate pe linia de centru a navei. Artileria secundară era formată din 16 tunuri cu tragere rapidă de calibrul de 120 mm, montate în cazemate blindate amplasate lateral în console în afara bordurilor, câte două în dreptul turelelor artileriei principale, dar prea jos față de linia de plutire făcându-le neoperaționale pe vreme nefavorabilă. Având puntea principală continuă și etrava de spărgător de gheață, puntea și turelele erau inundate pe orice vreme și la orice viteză, aceste carențe fiind perpetuate la încă trei cuirasate din clasa IMPERATRIȚA MARIA și la alte patru cuirasate rapide din clasa BORODINO lansate dar nefinalizate, parte al unui vast program de înarmare navală, cuprinzând 24 cuirasate și 12 crucișătoare de bătălie extins în timp până în 1930.

Pe baza acestui nou proiect s-a comandat o clasă de patru unități care au fost puse pe cala de montaj toate în aceeași zi, 3 iunie 1909 la Sf. Petersburg, două la șantierul naval Baltic și două la șantierul naval al Amiralității. Această clasă a luat numele, în mod neobișnuit, de la ultima navă care a fost lansată: GANGUT.

Cele patru nave au fost:

1. GANGUT (după numele rusesc al peninsulei finice Hangö unde țarul Petru I în 1714 a obținut o victorie navală asupra flotei suedeze). Nava a fost pusă pe cala de montaj la 3 iunie 1909 la șantierul naval al Amiralității din Sf. Petersburg și a fost lansată la apă în 24 septembrie 1911, intrând în serviciu la 21 octombrie 1914. În 1925 numele i-a fost schimbat în OKTIABRASKAIA REVOLIUȚIA (revoluția din octombrie). După o reparație capitală inițială a intrat în reconstrucție și modernizare la Șantierul naval Baltic din Sf. Petersburg, din octombrie 1931 până în aprilie 1934 de unde a ieșit complet schimbată. Suprastructurile cabinelor au fost extinse pe înălțime pentru a primi noul sistem de dirijare a tirului și au fost montate două grinzi cu zabrele imense pentru macaralele de ridicare și coborâre a hidroavionului garat pe turela nr. 3 și ocazional a vedetelor torpiloare, care împreună cu coșul din față înclinat în spate, pentru a feri punțile cabinelor și turnul de dirijare a tirului de interferența fumului, îi dădeau navei o siluetă de neconfundat. Pentru a diminua inundarea punții principale teuga a fost înălțată cu un metru și o etravă în formă de seceră (tip atlantic) a fost încorporată.

La începutul războiului, la 16 septembrie 1941, nava aflată în apropierea portului Kronstadt deși a fost lovită de mai multe obuze de 150 mm trase de bateriile de coastă germane de la Peterhof, a fost capabilă să se sustragă numeroaselor atacuri ale bombardierelor în picaj germane fiind lovită doar de câteva bombe (între 3 și 6) dar care i-au provocat avarii importante. În octombrie nava a fost transferată la șantierul naval Baltic din Leningrad pentru reparații, unde a mai fost din nou avariată de patru bombe în 4 aprilie 1942. Deși avariată, în 14-22 ianuarie 1944 a sprijinit cu artileria sa grea ofensiva terestră a Armatei Roșii până la eliberarea Leningradului, iar în iunie 1944 a sprijinit atacul terestru în istmul Kareliei. După război a fost dotată cu numeroase tunuri AA și cu două macarale luate de pe crucișătorul TALLIN construit în Germania (ex. LÜTZOW) și vândut Rusiei în 1941, avariat grav în timpul războiului, în locul vechilor macarale care restricționau unghiul de tragere al armamentului AA, cu două radare britanice tip 279 iar pe teugă au fost montate prototipul a două turele cu mitraliere cvadruple de 37 mm L/67,8 tip 46-k. Din 24 iulie 1954 nava a fost folosită ca navă-școală de artilerie, rămânând în serviciu până în 1955 păstrându-și numele până la sfârșit în pofida rapoartelor contrare.

Succesorul lui Stalin la conducerea URSS, N. Hrușciov a fost foarte sceptic în privința valorii combative a navelor mari de luptă astfel că la 17 februarie 1956 au fost toate date la dezmembrat, ea fiind dezmembrată în perioada 1956-1959 la Kronstadt.

2. SEVASTOPOL (după numele orașului principal din peninsula Krimeea care a avut un rol important în timpul războiului Krimeei din 1853-1856). Nava a fost pusă pe cala de montaj la 3 iunie 1909 la șantierul naval Baltic din St. Petersburg și a fost lansată la apă la 16 iunie 1911, intrând în serviciu la 4 noiembrie 1914, fiind apoi încadrată în Flota Mării Baltice. În timpul primului război mondial nava a fost folosită ca spărgător de gheață, în martie 1918 executând un senal navigabil pe traseul Helsinki-Kronstadt. La 18 martie 1921, cu ocazia aniversării Comunei din Paris, nava a primit noul nume de PARIJSKAIA KOMMUNA. În același an a intrat în reparații capitale suferind câteva schimbări cum a fost adoptarea unei etrave curbate tip Atlantic, înălțarea coșului din față și înclinarea lui în spate pentru protejarea de fum a punților suprastructurii.

Pentru întărirea Flotei Mării Negre, în iarna anilor 1929-1930 (22 noiembrie 1929-18 ianuarie 1930) nava a fost transferată în Marea Neagră. În golful Biscaya o puternică furtună i-a provocat daune majore, fiind nevoită să se întoarcă din drum și să intre în portul francez Brest pentru reparații de urgență. În mod experimental în 1931 a fost montată pe turela nr.3 o catapultă pentru lansarea unui hidroavion tip Muster KR-1. Testările reușite au dus la instalarea unor sisteme similare la noile crucișătoare. În perioada 1933-1938 nava a intrat în doc pentru reparații capitale fiind modernizată extensiv în același mod ca OKTIABRSKAIA REVOLIUȚIA, singura diferență fiind grinda imensă a macaralei montată pe catargul din spate și susținută cu cabluri.

La 30 octombrie 1941 nava părăsește portul Sevastopol și se retrage la Poti. În perioada 15 noiembrie-27 decembrie 1941 revine pentru a susține cu trageri de artilerie apărarea terestră a Sevastopolului. La 26-28 februarie 1942 sprijină ofensiva trupelor terestre în peninsula Kerci. În urma intenselor trageri de artilerie în martie 1942 i-au fost schimbate țevile tunurilor de 305 mm. La 13 mai 1943 nava revine la numele său inițial de SEVASTOPOL. Din 1953 nava a funcționat ca navă-școală de artilerie până la 17 februarie 1956 când a fost radiată din serviciu și dată spre dezmembrare la Sevastopol.

3. PETROPAVLOVSK (după numele fortăreței Petru și Pavel construită de Petru I în 1703 pe malul stâng al Nevei). Nava a fost pusă pe cala de montaj la 3 iunie 1909 la șantierul naval Baltic din Sf. Petersburg și a fost lansată la apă la 27 august 1911 intrând în serviciu la 4 noiembrie 1914. În 1925 numele navei a fost schimbat în MARAT (după numele lui Jean Paul Marat 1743-1793, figură centrală a revoluției franceze din 1789). La 18 august 1919 în timpul intervenției trupelor aliate nava a fost torpilată și scufundată de o vedetă britanică la Kronstadt. După ce a fost ranfluată, în perioada 1926-1928 a fost în reparații capitale fiindu-i înlocuite cazanele și țevile tunurilor. În 1931-1934 a fost modernizată în urma căreia a fost înălțată teuga cu un metru, a fost încorporată o etravă curbată tip Atlantic, a fost adoptat un nou sistem de dirijare a tirului iar coșul din față a fost înclinat în spate. La 21-24 septembrie 1941 nava a fost lovită de o bombă de 1000 kg lansată de un bombardier german, care i-a distrus teuga, turela nr. 1, suprastructura și coșul din față, scufundându-se pe fundul puțin adânc la intrarea în portul Kronstadt unde a rămas tot timpul războiului. Treptat însă, turelele nr. 3 și 4 urmate apoi de turela nr. 2 au fost puse în funcțiune, nava fiind folosită ca baterie staționară, sprijinind cu artileria sa operațiunile terestre contra liniilor defensive germane de la Oranienburg. În 1943 a primit înapoi numele de PETROPAVLOVSK care mai târziu a fost schimbat în VOLHOV. Nava a rămas la Kronstadt până în 1950 când a fost dezmembrată in situ.

4. POLTAVA (după numele orașului ucrainean Poltava unde țarul Petru în 1709 a înfrânt armata suedeză) a fost pusă pe cala de montaj în aceeași zi cu celelalte nave din clasa GANGUT - 3 iunie 1909 la șantierul naval al Amiralității din St. Petersburg și a fost lansată la apă la 27 iunie 1911 intrând în serviciu la 4 decembrie 1914. În 1925 numele i-a fost schimbat în FRUNZE (după numele lui Mihail Vasilievici Frunze, 1885-1925, conducător al Armatei Roșii, de origine română). În 1926 nava a fost distrusă parțial într-un incendiu, după care a fost folosită ca sursă de piese de schimb, carena ei fiind dezmembrată după război la Kronstadt.

CLASA POLTAVA: Marat, Oktyabrskaya Revolutsia, Pariskaya Komuna

Deplasament: 25.264 + (26.699 încărcătură maximă) Dimensiuni: 180 x 26,88 x 9,30 m Mașini: 12 căldări YARROW - NORMAND, 4 elice, 4 turbine Parsons, 57.500 CP Combustibil: 1.900 tone Raza de acțiune: 2.700 mile la 14 noduri Viteza maximă: 22,5 noduri Protecție: centura principală blindaj - 225 mm în centrul navei, 125 la capete Armament: 12 tunuri de 305 mm, 16 tunuri de 120 mm etc. Echipaj: 1.277

După intrarea în serviciu a cuirasatelor tip dreadnought din generația I-a din clasa GANGUT în 1914 și 1915 a celor din clasa IMPERATRIȚA MARIA și a celor din generația a II-a din clasa de cuirasate rapide BORODINO în 1912, lansate dar neterminate, Marina Sovietică a încercat să treacă la construirea cuirasatelor tip super-dreadnought. Dar din cauza problemelor economice și industriale s-a trecut doar la repararea și modernizarea cuirasatelor existente, fiind singura concesie făcută sprijinătorilor construirii de cuirasate în detrimentul construirii de nave mici, submarine și aviație navală.

În 1937 Stalin a luat decizia de a contracara masiva reînarmare navală germană prin adoptarea unui vast program de construcții navale care preconiza construirea a 400 nave printre care 8 cuirasate și 8 crucișătoare de bătălie. În prima fază 1938-1941 trebuiau construite jumătate din numărul acestora, proiect nerealist care nu lua în considerare posibilitățile precare ale industriei sovietice. În 1936 în urma unui acord cu firma italiană „Ansaldo" a obținut proiectul UP41 al unui cuirasat de 42.000 tone, foarte asemănător cuirasatului italian LITTORIO, cu 9 tunuri de 420 mm amplasate în trei turele triple. Pentru construirea lui, Marina Sovietică a sperat că va obține plăcile de blindaj și tunurile din Franța, apoi din Cehoslovacia. Dar fiindcă tratativele cu firma franceză Schneider-Creusot nu au avut nici un rezultat iar situația în Cehoslovacia fiind într-o continuă degradare prin ocuparea sa de către Germania acest proiect nu s-a materializat.

O serie de trei proiecte bizare de cuirasate-hibrid purtătoare de avioane au fost prezentate de firma americană „Gibbs & Cox", dar care n-au fost agreate de guvernul american din cauza intervenției sovietice în Polonia în 1939.

În absența asistenței străine Marina Sovietică a fost obligată să se descurce singură adoptând „Proiectul 23" din 1932 a lui A. I. Kralov, extins în 1938 la un tonaj de 65.000 tone și la 9 tunuri de 406 mm, depășind cu mult tonajul limită de 35.000 tone prevăzut în tratatul Anglo-Sovietic din 1938, Uniunea Sovietică urmând exemplul Germaniei care începuse în 1939 construirea cuirasatului din clasa H de 62.000 tone și al Japoniei care începuse și ea construirea super-cuirasatelor din clasa YAMATO de 73.000 tone încălcându-și astfel angajamentele asumate de ele de a nu depăși limita de 45.000 tone.

Cele patru super-cuirasate sovietice Proiect 23 din clasa SOVETSKI SOIUZ au fost puse pe cala de montaj în perioada 1939-1940 dar construcția lor a fost întreruptă în timpul războiului. După război lucrările nu au mai fost reluate, carenele lor fiind dezmembrate în 1946-1947.

De asemenea au mai fost puse pe cala de montaj două crucișătoare de bătălie de 40.000 tone și 9 tunuri de 305 mm din clasa KRONSTADT în 1939 construcția lor fiind întreruptă din cauza războiului, iar după terminarea lui fiind dezmembrate.

O altă clasă de crucișătoare de bătălie a fost clasa STALINGRAD de 43.000 tone cu 9 tunuri de 305 mm purtătoare de rachete, formată din două unități care au fost puse pe cala de montaj în 1949 dar neterminate, despre care se știe foarte puțin.

Navele din clasa GANGUT au avut următoarele caracteristici tehnico-tactice: - Deplasament: 23.000 tone normal, încărcat 25.850 tone; - Dimensiuni: 182,88 x 26,9 x 8,3 m; - Mașinile: 4 turbine Parson, 25 cazane Yarrow, 4 elici, 42.000 CP; - Blindaj: 225-102 mm centura, 203-127 mm turelele, 203 mm barbetele, 125 mm cazematele, 38-25 mm punțile, 254 mm turnul de comandă; - Armament: 12 x 305 mm, 16 x 120 mm cu tragere rapidă, 4 x 47 mm, 4 x 457 mm tuburi lans-torpile; - Viteza: 23 noduri; - Combustibil: cărbune 3000 tone, petrol 1170 tone; - Raza de acțiune: 4000 mile nautice la 16 noduri, 900 mile la 23 noduri; - Echipaj: 1125 oameni.

M. GEORGESCU