EROUL Comandor VICTOR Șt. (Niță) VOINESCU cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, cf. Decretului Regal Nr. 1768 din 3 octombrie 1944

Dacă a existat în Marina Regală Română un ofițer superior ce a fost deopotrivă iubit și respectat, acesta este fără îndoială, cdr. Victor St. VOINESCU.

A fost un model de viață și un idol pentru o întreagă generație de marinari, aceea care a dus greul războiului. Disprețuiți, trimiși în închisori, lăsați pe drumuri fără nici o bucată de pâine, pentru simplul fapt că în loc să dezerteze și-au făcut datoria față de țară, majoritatea considerau că cea mai frumoasă perioadă a vieții lor fusese războiul.

Comandorul Victor VOINESCU, fiu al Constanței, s-a născut pe 15 Mai 1900, pe strada Regele Ioanițiu, nr. 42, unde tatăl său subinginer de drumuri și poduri, avea o casă proprietate. În toamna anului 1918, termină cu succes Liceul Militar din Craiova. Imediat după Armistițiul Primului Război Mondial, intră la Școala de Ofițeri de Artilerie și Marină. În vara anului 1920, după absolvirea școlii amintite, cei 12 tineri sublocotenenți de marină, printre care și Victor St. VOINESCU, pornesc cu tot elanul tinereții spre Galați și respectiv spre Divizia Dunăre și pe una din canonierele de la mare, unde face primii săi pași în marina, marină pe care o va sluji cu credință și conștiinciozitate timp de aproape 30 de ani.

Acum își începe viața de marinar, acum începe, așa cum spune el, viața lui.

După o ambarcare de un an și după un alt an petrecut la uscat la Școala Navală de Aplicație, el revine la ambarcările pe navele de la mare unde pe parcursul celor aproape 30 de ani ocupă funcțiile de ofițer de bord, secund sau comandant și punerea Forței Navale Maritime.

Este selecționat printre ofițerii ce au fost trimiși la șantierele de construcții navale din Fiume, pe atunci Italia, pentru a supraveghea construcția navei bază Constanța și a submarinului Delfinul. În 1937, pe atunci capitan, Victor St. Voinescu aduce în calitate de prim comandant, Delfinul în Portul Constanța. Era primul comandant român al unui submarin românesc.

În calitatea sa de ofițer submarinist bine pregătit practic și teoretic, participă la formarea a trei echipaje ce vor activa și la bordul submarinelor Rechinul și Marsuinul. Activează concomitent și ca profesor în Academia Navală, dar și în Școala Superioară de Război. Reușește să devină cadrul didactic cel mai apropiat de sufletul elevilor, lucru ce va fi evident atât în timpul războiului cât și după. Fire calmă, extrem de blând, blajin și drept, el cucerește fără nici un efort, o largă și sinceră simpatie a subalternilor de toate gradele, care îl numesc „Nea Niță".

Diminutivul i se trage din primul an de viață, din familie. Acest diminutiv legat de o reală simpatie, devine aproape legendă. Calmul și curajul fără limite, cu riscul bine calculat, îmbărbătează toate echipajele cu care a participat la numeroase acțiuni de luptă.

În timpul războiului, comandorul Voinescu a rămas tot timpul la mare și a participat la majoritatea angajamentelor navale. Simpla lui prezență era pentru echipaje garanția supraviețuirii.

A comandat grupările de vedete și ulterior distrugătorul NMS Regele Ferdinand cu care s-a distins în diverse misiuni de protecție a convoaielor. Simpla prezență a siluetei sale masive pe puntea de comandă, insufla încredere echipajului și certitudinea că misiunea va fi îndeplinită.

Termină războiul ca Șef de Stat Major al Forței Navale Maritime. Trece în neființă pe 3 noiembrie 1971.

Eram pe comanda Vedetei VISCOLUL. Noapte cu lună, marea ca lacul Herăstrău. Câțiva noriașori se căsneau să ne ofere ceva protecție. Cele 3 motoare de avion Rolls Royce torceau la 22 de noduri. În stânga la mai puțin de 5 mile lumină și artificii ca la carnaval. Cădea Odesa. În prova întuneric. Brusc la circa 200-250 de metri o matahală ne-a acoperit orizontul. Trăgea antiaerian de mama focului. Confundau motoarele noastre pe care le auziseră, cu cele ale unor avioane inexistente. Era crucișătorul KRASNI KRIM.

Ce patriotism domnule? Ce eroism? Mie mi s-au muiat picioarele pe comandă. Eram zăpăcut. Am simțit o palmă după ceafă și vocea calmă dar severă a lui Nea Niță: „Hai măi Găbiță acum e acum, sau noi sau ei! Maistru Epure ascultă comanda la mine: tubul babord pregătit, tribordul pregătit, lansați două odată. Executarea!"

Când torpilele aruncate de aerul comprimat au atins apa, noi eram deja pe drum spre Constanța după un rondou de 180 grade, record mondial cu maximum de viteză: 42 de noduri. La nici un antrenament nu merseseră motoarele atât de bine. Siajul uriaș de mare și morcovi, aproape masca crucișătorul. Torpilele au atins ținta. Am văzut două mici explozii ale rezervoarelor de oxigen ce îi zgâriau blindajul, dar din cauza distanței prea mici nu se armaseră încărcăturile principale. Mai bine așa, alt fel nu mai ajungeam să-ți povestesc și noi românii am fi plătit și astăzi la el."

Camaradul, prietenul, amicul cdr. r. Mișu PETROVICI

Așa era Nea Niță, un exemplu pentru noi toți. îl iubeam toți aspiranții și tinerii locotenenți. Era un exemplu pentru noi.

Lt (r) demobilizat (de fapt trimis acasă de fostul inamic la 5 septembrie 1944, din portul Constanța, pe atunci instructor auto) Gabriel PAPARIZU, decorat cu Virtutea maritimă clasa I.

Iunie 1975 Interviu acordat lui Cristian CRĂCIUNOIU