**CORVETE**

**RĂZBOIUL CORVETELOR**

Marea Mediterană și apoi în Marea Egee, războiul naval s-a desfășurat în a II-a Conflagrație Mondială, pe 2 direcții de efort pentru ambele tabere:

- prima a fost pe linia convoaielor britanice pentru aprovizionarea Insulei Malta și a bazei navale de la Alexandria. Aceste convoaie erau puternic escortate de crucișătoare (mai ales), de distrugătoare, uneori de nave de linie (cuirasate) și chiar și de nave port-avion. Răzbaterea acestor convoaie se făcea, de obicei, după înfruntările severe cu flota de război Italiană (Regia Marina) și cu aviația italiano-germană unde nu lipseau de obicei celebrele bombardiere în picaj Junkers Ju 87 "STUKA". Noaptea atacau distrugătoarele, în zori aviația, urma la prânz escadra de luptă din care nu lipseau cuirasate, crucișătoare și distrugătoare, apoi totul se relua "da capo". Șapte asemenea mari bătălii navale și multe altele mai mici, toate epice și sângeroase, s-au dat pe albastra Mediterană, între britanici și forțele acronavale ale Axei. Dar totdeauna, în final, convoaiele au trecut și Malta și Alexandria nu au căzut!

Britanicii cu aviația torpiloare ambarcată pe port-avioane, la Taranto, avariază cuirasatele italiene, aceștia "cu mijloace speciale" (minisubmarinele escadrilei X -decima) la Gibraltar și Alexandria lovesc navele britanice. Această direcție de efort, doar am amintit-o, nu o dezvoltăm, deoarece, deși este vorba de convoaie navale, nicio corvetă nu este implicată.

- A doua direcție de efort, cere câteva evocări istorice: Mussolini atacă Grecia și este respins și înfrânt. Germania trebuie să intervină în forță și să ocupe Grecia, iar în puzderia de insule grecești din Egee, se dislocă garnizoane germane și mai ales italiene, care toate trebuie permanent aprovizionate. În ambiția sa megalomană, Ducele vrea să refacă Imperiul Roman de odinioară. În cadrul acestui plan, invadează diverse părți ale Africii de Nord. Noi ne vom referi doar la războiul din Libia și atacul spre Canalul Suez. Britanicii contraatacă și îi înfrâng pe italieni! Hitler trebuie să intervină și aici, ca să-și salveze aliatul. Astfel ia naștere celebrul Afrika Korps, sub comanda feld-mareșalului Rommel.

Trupele germane și italiene, precum și tehnica grea de luptă: artilerie, blindate și mii de camioane și combustibilul necesare, traversează Mediterana pe nave italiene sub protecția aviației, mai ales germană, bazată în Sicilia și ulterior în Balcani. Bătăliile ce au urmat se cunosc, dar ceea ce trebuie subliniat este că în perioada 1941-1944, corpurile expedițonare german și italian au trebuit să fie alimentate continuu cu armament greu și ușor, cu combustibil, cu muniție, cu alimente, cu furnituri militare, cu completări de trupe proaspete și odihnite, iar răniții trebuiau trimiși înapoi în Italia. Desigur se folosea și aviația de transport germană, dar toate acestea se realizau mai ales prin convoaie maritime, mai mari sau mai mici, dar de mare frecvență. La asta se adăuga, cum am arătat și aprovizionarea cu cele necesare a garnizoanelor din nenumăratele insule din Egee.

Toate aceste dute-vino de nave de aprovizionare, mari și mici, trebuiau însă asigurate, mai ales împotriva submarinelor, de această dată britanice, care pur și simplu invadaseră apele Mediteranei și Egeei.

Față de pretenția italienilor de a transforma Marea Mediterană într-o "Mare Nostrum Italiano-Fascistă" (și cum navele franceze în urma capitulării Franței, stăteau consemnate în porturi), britanicilor nu le mai rămase altă cale de a lovi transporturile de aprovizionare germano-italiene, decât folosind submarinele pe care le aveau, nu așa multe ca germanii, dar suficiente pentru scopul propus. Și astfel, convoaiele mari și mici italo-germane spre Africa și retur, cele înspre insulele din Egee, precum și cele de pe rutele de coastă, pe care se făcea un mare trafic de cabotaj, de foarte mare importanță pentru economia de război a Italiei, ca și pentru economia de zi cu zi a unei țări peninsulare, de o lungime considerabilă. Cabotajul de-a lungul coastelor de Est și de Vest se executa cu sute de nave mici, ce erau pradă predilectă pentru submarinele britanice, atunci când nu vânau ceva mai de soi: convoaiele spre Africa.

La rândul lor, submarinele italiene, destul de numeroase de altfel (submarinele au fost categoria de nave asupra cărora și-a îndreptat atenția Regina Marina, încă de prin anii '30, cu mult înaintea Kriegsmarine-ului, neglijând astfel apărarea antisubmarin); deci, submarinele italiene împreună cu puținele submarine germane, prezente în Mediterana, își manifestau și ele prezența și din când în când, aveau victorii răsunătoare asupra convoaielor britanice cu destinația Malta și Alexandria, ba chiar împotriva escortelor acestora. De exemplu, căpitan Rosenbaum cu submarinul U-73, după ce străpunge siguranța formată din distrugătoarele ce escortau un convoi pentru Malta, la 11 august 1942, scufundă cu 2 torpile portavionul britanic H.M.S. EAGLE. (Rosenbaum devine ulterior comandantul Flotilei 30 de submarine a Kriegs Marine din Marea Neagră). Aviația Axei, de asemenea, era prezentă la atacarea convoaielor britanice, precum și la apărarea anti submarin a convoaielor proprii italo-germane. Dar, era deseori atacată de avioanele britanice de pe Malta sau chiar de pe aerodromurile britanice din Nordul Africii, sau din Egipt. Aviația îmbarcată a Royal Navy intervenea și ea în aceste lupte, atacând escorta aeriană a convoaielor spre Africa și ușurând atacurile submarinelor britanice. După cum vedem, combatanții din ambele tabere erau puternic încleștați în lupte pe tot întinsul Mării Mediterane.

Necazul cel mare pentru italieni era însă, că Regia Marina (marina de război italiană), era aproape complet nepregătită pentru războiul anti-submarin (AS). Nu aveau aparatură modernă de tip ASDIC (SONAR), decât aparatura tip "C" rămasă de pe timpul Primului Război Mondial, care era primitivă, neperformantă și în plus cerea urechi foarte sensibile și antrenate ani îndelungați. Regia Marina nu avea nici nave specializate pentru escortarea AS a convoaielor și ca atare au trebuit să fie destinate pentru această sarcină, distrugătoare și torpiloare, slăbind astfel, simțitor prima direcție de efort din războiul maritim, ce se desfășura în Mediterana, adică lupta împotriva convoaielor britanice pentru Malta și Alexandria.

Desigur, s-au adaptat fel de fel de nave și chiar câteva serii mici de nave, chipurile destinate escortărilor; au fost astfel puse în dotare 16 nave (clasa CICLONE) în aprilie 1941, care nu erau complet adecvate escortării AS și aveau tot aparate vechi, tip "C".

Se impunea însă o rezolvare în stil major și exhaustiv, planificat și coordonat riguros, a carențelor din lupta AS; aceasta era imperios cerută și de aliatul german, care nu-și permitea să piardă tehnică de luptă, oameni și combustibil, pentru simplu fapt că italienii, care aveau altfel o flotă de război de prim ordin în Mediterana, nu posedau cele necesare războiului modern AS, mijloace complet neglijate de Regia Marina. În sfârșit, după 14 luni de la începerea ostilităților, a luat naștere un program de măsuri coerent, de luptă AS de mare anvergură destinat să rezolve problema pentru italieni. Acest program avea în fruntea sa un om perfect capabil și foarte energic, contra-amiralul Da Zara și consta din 5 puncte:

1. Să se construiască în pas alergător, într-o mulțime de mici șantiere italiene, 60 de vedele antisubmarine, botezate "VAS", care aveau la bază celebrele MAS, cu coca din lemn și care erau dotate cu puternice motoare Diesel, de mare viteză (peste 40 de noduri) și funcționau ca vedele torpiloare, și care erau complet asimilate în industria navală italiană și dăduseră excelente rezultate încă din Primul Război Mondial (scufundarea Dreadnought-ului austriac "SZENT ISTVAN" și avarierea gravă a navei surori "VIRIBUS UNITIS") și care datorită excelentelor calități ofensive ajunseseră pe calea ferată, la cererea germanilor, atât în Marea Neagră, cât și pe îndepărtatul lac Ladoga (în timpul asediului Leningradului). În cazul VAS-urilor, în loc de torpile acestea primeau un număr sporit de bombe de adâncime, care se lansau pe la pupa de pe șine de lansare. Deci, mijloacele AS pentru protejarea convoaielor pentru insulele grecești și a traficului costier de cabotage, a fost repede rezolvat, mai puțin mijloacele de hidrolocație moderne.

2. Să se instaleze la bordul distrugătoarelor și torpiloarelor, precum și la bordul noilor nave AS ce se vor construi, ASDIC-uri și hidrofoane foarte moderne, care s-au importat imediat din Germania. În plus, s-a trecut la asimilarea în regim de urgență a acestor mijloace hidrofon și ASDIC în Italia. Evident și cele 60 de VAS de 53 tone standard, pe măsura realizării hidrofoanelor, în licență de la germani, erau dotate cu aceste mijloace de luptă AS, devenind astfel deosebit de primejdioase pentru submarinele britanice, în apele puțin adânci ale traficului de coastă și cele din preajma insulelor grecești.

3. Creșterea largă a numărului de operatori care urmau să fie antrenați pentru utilizarea noilor echipamente hidrofon și ASDIC, importate sau construite în licență în Italia, după modelele germane. Acești operatori proveneau fără excepție din echipajele de pe submarine.

4. Elaborarea metodelor tactice pentru operațiunile AS. În același timp, s-a instituit un program de vizite a viitorilor operatori AS la Școala de luptă AS de la Gottenhafen - Gdansk, unde se antrenau și învățau operatorii germani, care deserveau "U-boat Jager"-ele și puzderia de KFK-uri (Krieg Fisch Kutter), cutere de pescuit, transformate în vânătoare de submarine și dotate cu cele mai moderne instalații ASDIC și hidrofoane. Astfel, în octombrie 1941, un prim lot de aproape 60 de operatori italieni au fost trimiși la specializare și au început un stadiu de antrenament și asimilare a practicilor germane, de căutare și localizare a submarinelor, tocmai la bordul acestor KFK-uri, aceasta în scopul reducerii decalajului de timp, care astfel era câștigat în favoarea Regia Marina.

5. Alegerea sau proiectarea în cea mai mare urgență a unui tip de navă escortor AS și desigur și AA și punerea sa în fabricație, într-un număr suficient de mare. Aceste nave trebuiau să corespundă condițiilor din Mediterana, să fie absolut capabile să ducă lupta cu succes împotriva submarinelor britanice și să protejeze efectiv convoaiele pentru Africa.

Aceste nave trebuiau să fie robuste, greu de scufundat și foarte ușor de construit în mare serie, concomitent, în mai multe șantiere. Ecourile încleștărilor din Oceanul Atlantic, dintre submarinele germane, care vânau convoaiele pentru Anglia și apărătorii acestora, corvetele de clasa FLOWER (și nu numai), a ajuns și în Italia, trezind atenția conducătorilor de la Regia Marina. Pentru aceștia a devenit clar că era nevoie de ceva similar, adică era nevoie de CORVETE.

Denumirea de corvete a fost adoptată fără reticențe și de italieni, în fond nu denumirea era importantă, dar când se vorbea de corvete, deja toți știau, germani, britanici, americani, canadieni, că este vorba de singurele nave care făceau față submarinelor amiralului Dönitz, deci era clar și italienii avea nevoie de corvete.

Și astfel în programul de măsuri AS s-a prevăzut la punctul 5, construirea a 60 de corvete.

Așa cum de-a lungul istoriei, britanicii s-au dovedit excelenți și aprigi marinari și au manifestat o capacitate deosebită și eficace de improvizație și de a utiliza cu succes mijloacele pe care le aveau la îndemână (clasa de corvete FLOWER s-a dezvoltat scurt, dintr-un vânător de balene, de mică serie), la fel italienii s-au dovedit în istorie, excelenți proiectanți și constructori de nave. De altfel, fără nicio îndoială, putem afirma, că cele mai frumoase și mai bine construite nave de război, de orice clasă, au fost realizate de școala italiană construcții navale militare. Această școală a influențat pe germani, pe sovietici și pe francezi, dar nu și pe britanici.

În cazul corvetelor sale, Regia Marina a procedat în felul următor: după unele surse, corpul inginerilor navali avea gata o serie de proiecte pentru o serie de nave mici: torpiloare, punătoare de mine, dragoare, etc. dintre care s-a ales carena cea mai mare și fără nicio modificare s-a trecut la proiectarea suprastructurii, a amenajărilor și a motorizării în corvete. După alte surse, și autorul prezentelor rânduri înclină spre această variantă, corpul inginerilor constructori navali ai Regiei Marina, nu a copiat și nu a dezvoltat un tip de navă civilă sau militară existentă deja, ci, credincioasă tradițiilor sale, a purces la proiectarea și realizarea unei, putem spune, SUPER CORVETE, demne de așa-zisa "SUPER MARINA", cum își intitulau orgolioși italienii marina lor de război. Deci, s-au pus pe cală în mai multe șantiere concomitent, 60 de asemenea corvete, a căror clasă a primit numele de clasa GABBIANO PESCĂRUȘUL după numele capului de serie.

S-a realizat astfel, o navă de mici dimensiuni, de 670 tone standard și de 729 tone la plină încărcătură, cu 58,5 m, între perpendiculare și 64,4 m, lungime totală, 6,7 m lățime și 2,54/2,8 m, pescaj. Nava avea o alură scurtă, nespus de modernă pentru epocă și foarte, dar foarte agresivă. Corpul era în partea centrală pe lungimea de 1/2 construit pe principiul osaturii mixte transversale/longitudinale, iar la extremități, pe câte 1/4 din lungime, era construită pe principiul dominant transversal. Rezultatul era o carenă deosebit de rezistentă.

În plus, nava era compartimentată prin pereți transversali în 16 compartimente etanșe. Era deci o navă foarte greu de scufundat, lucru ce s-a și dovedit ulterior. De exemplu, corveta "PROCELLARIA" C-12, care a lovit o mină pe 31 ianuarie 1943, s-a scufundat abia după 3 ore!

De remarcat fiabilitatea acestei clase GABBIANO și din punct de vedere constructiv: tehnologia de construcție a fost astfel concepută, încât navele se executau și sudat și nituit, funcție de dotarea și specificul șantierului de construcție. Deci, practic existau din start, două rânduri de tehnologii. Într-un cuvânt, treaba era foarte bine gândită și concepută; o gândire și o concepție demnă de celebra școală de construcții navale militare italiene. Și lucrurile nu se opreau aici!

Deși, ca să o spunem pe cea dreaptă, clasa GABBIANO corespundea condițiilor din Marea Mediterană și nu condițiilor furtunilor de iarnă din Atlanticul de Nord, cărora le erau destinate Clasa FLOWER; erau niște nave deosebit de bine construite! Clasa GABBIANO avea dublu fund compartimentat celular, iar suprastructura era construită din aliaj ușor de aluminiu, deci avea și un metacentru destul de coborât, ceea ce făcea acest tip de navă, deosebit de stabil.

Corvetele GABBIANO erau dotate cu 2 motoare Diesel puternice, de tipul FIAT M 407, cu 7 cilindri în linie, fiecare motor furnizând 1.750 C.P. la 430 rotații/min. și o viteză maximă de 19,86 noduri. Vedem că britanicii optaseră pentru o puternică și foarte fiabilă mașină cu aburi de 2.750 CP, cu triplă expansiune, dar având cazanele alimentate cu păcură injectată. Asemenea mașini nu se stricau, lucrau constant și bine, indiferent ce alură lua nava (care dansa pe valuri) în cumplitele furtuni din Atlanticul de Nord. Și într-un cuvânt, pe britanici îi satisfăcea pe deplin o asemenea mașină cu aburi. Italienii, mai moderni, apelează la aceste motoare Diesel, pe deplin asimilate în industria italiană. Cele 2 Diesel erau montate direct pe structura dublului fund, care servea de șasiu și ca atare transmițând vibrațiile direct structurii navei, erau foarte zgomotoase, deci puteau fi auzite bine de orice submarin, ce ce ar fi trebuit să fie un mare dezavantaj în vânătoarea AS.

Însă italienii "șmeche", echipaseră clasa GABBIANO și cu 2 motoare electrice de 150 CP, care funcționau pe baterii (60 de baterii legate în serie) și care erau complet silențioase. Motoarele Diesel zgomotoase erau lansate cu aer comprimat și puteau fi pornite în 16 secunde și atingeau imediat o viteză maximă de 18 noduri. Capacitatea de bunkeraj era de 57,8/70 tone păcură, depozitate în dublu fund. Cu motoarele silențioase electrice, corvetele GABBIANO se deplasau cu o viteză de 7 noduri, timp de 6 ore.

Raza de acțiune a corvetelor GABBIANO era de 3.450 mile marine la o viteză de 10 noduri, sau de 1.450 mile marine, la viteza de 19 noduri.

În momentul în care un GABBIANO detecta un submarin inamic, cu sonarul, motoarele Diesel care erau destul de zgomotoase, erau imediat oprite și se trecea pe motoarele electrice silențioase. Corveta se apropia cu 7 noduri de submarin. Încet și silențios. Iar când inamicul era precis localizat de către sonar, se porneau motoarele Diesel și corveta se năpustea cu 19 noduri asupra submarinului britanic, pe care îl potopea cu bombele de adâncime, și arareori acesta scăpa, dar de obicei cu avarii.

Comandanții britanici de submarine, din aceea vreme le luaseră frica corvetelor GABBIANO, dar rău de tot, numindu-le "SILENCED DEAD" adică "moartea tăcută".

Prin îmbunătățirea posibilităților de localizare sonar, pentru vânătoarea de submarine depistate, pentru o rază de acțiune de 16 mile marine și o viteză de deplasare silențioasă cu motoarele electrice de 7 noduri, s-a creat practic în aceea vreme, o tactică anti-submarină, cum doar actualele corvete și fregate AS folosesc; evident, în zilele noastre în cooperare cu elicoptere și avioane specializate AS. Astăzi, se folosesc sonare pasive sau active, care sunt fie lansate din aer în calea sau în jurul submarinului inamic depistat, sau acestea sunt suspendate pe cablu din helicopter și scufundate la diverse adâncimi, totul pentru localizarea submarinului inamic de atac, cu sau fără propulsie nucleară.

În tot timpul acesta, nava AS merge numai cu 5-6 noduri. Odată localizat precis submarinul, nava AS se năpustește cu 25-30 noduri asupra lui și lansează o torpilă cu cap căutător, de care submarinul nu poate scăpa, orice manevră ar face și oricâte ținte false ar lansa (aceasta este "procedura standard" actuală, AS).

Deci, iată, corvetele de tip GABBIANO foloseau o tehnică "avant la lettre", în lupta lor cu submarinele britanice, desigur, folosind mijloacele epocii. Acest lucru este absolut demn de semnalat!

Corvetele de clasa GABBIANO erau dotate cu sonda eco AS, tipul SCAM 1936 sau 1939, germane sau construite după licență germană. Acestea aveau plăcile transmițătoare și receptoare amplasate sub chilă și aveau propriul panou de comandă, dispus sub puntea principală în compartimentul etanș dinaintea celui central, care conținea motoarele principale Diesel. Un repetitor al instalației AS eco era amplasat în camera pilotului. Iar pentru operațiunile de căutare AS toate corvetele GABBIANO aveau un ASDIC, model german sau italian prin licență, cu un carenaj sferic cu diametrul de 0,95 m, amplasat, de asemenea, sub chilă.

Sistemul adoptat de propulsie cu 2 elici, mărea maniabilitatea acestui tip de navă (față de clasa FLOWER britanică) și soluția aceasta permitea folosirea unor elici cu diametrul mai mic, ceea ce reducea considerabil pescajul clasei GABBIANO la 2,54/2,8 m, față de 4,1/4,8 m, la clasa FLOWER; caracteristică care conta mult în apele infestate cu mine, din ce în ce mai multe, ale Mediteranei și Egeei, precum și în apele puțin profunde dintre puzderia de insule grecești ocupate de garnizoanele italiano-germane.

GABBIANO-urile aveau bune caracteristici nautice datorită unei forme extrem de lungi. Și viteza de 18 noduri era mai mare decât la clasa FLOWER (16,5 noduri).

Armamentul clasei GABBIANO era format din următoarele mijloace:

1 tun de 100 mm L/47; 3 tunuri automate de 20 mm, dispuse solo; 4 tunuri automate AA de 20 mm, jumelate (ulterior, s-au folosit tunuri cu 4 țevi de 20 mm); 2 lansatoare de torpile de 450 mm (dar nu la toate unitățile); iar armamentul AS era impresionant, fiind format din 8 lansatoare de tip lingură (mortiere) care aruncau la 50-60 m în jurul corvetei bombe de adâncime, la care se adăugau 2 lansatoare de bombe de adâncime dispuse la pupa, fiecare cu 20 asemenea bombe dispuse câte 4/4/4/4/4, (ultimele unități date în exploatare de luptă aveau 4 asemenea lansatoare dispuse însă etajat).

La început corvetele tip GABBIANO mai erau dotate și cu 2 torpile remorcate într-un bord și altul, care erau ca niște aparate "parvan" și care ar fi trebuit să lovească în bordul unei/unor nave inamice, în timp ce corveta GABBIANO trecea în viteză pe un drum paralel cu acesta/acestea și evident la doar câțiva metri distanță. Ideea nu era deloc o noutate, ea a fost folosită cu mai mult sau mai puțin succes de ruși împotriva turcilor în Războiul din 1877 pe Dunăre și Marea Neagră. Ei bine, aceste torpile remorcate au fost repede părăsite ca fiind total neadecvate în condițiile războiului modern. O altă armă redutabilă, deși s-a folosit rar, era o etravă puternic renforsată, realizată din construcție, în chip de "pinten" și destinată pintenării submarinelor inamice surprinse la suprafață, sau în curs de imersiune, sau care ieșeau la suprafață avariate în urma unui atac cu bombe de adâncime.

În tot acest redutabil ansamblu de armament ofensiv și defensiv al clasei de corvete tip GABBIANO, singura carență de semnalat erau tunurile automate AA de calibrul 20 mm, care deja în 1943-1944 se dovedeau prea slabe. Avioanele deveniseră blindate și doborârea lor cerea calibre de 37-40 mm. Introducerea Flak-urilor vierling (cvadruple) tip Rheinmetall dar tot de 20 mm, care aveau o cadență infernală e tragere și o precizie uluitoare, a mai compensat această carență a artileriei AA de pe corvetele tip GABBIANO.

Trebuie să menționăm și să subliniem că dacă un GABBIANO era o primejdie pentru un submarin, acționarea în paralel a două astfel de corvete de cele mai multe ori, era mortală pentru acesta.

Echipajul unei corvete tip GABBIANO era format din 110 oameni, dintre care 5 (+2) ofițeri și 12 subofițeri și maiștri.

Din punct de vedere tehnologic, corvetele din clasa GABBIANO erau concepute astfel ca să fie rapid de construit și în serie mare. Din cele 60 de unități puse pe cală în 1941 până armistiţiul din 1943 când Italia a ieșit din AXĂ și s-a raliat aliațiilor (9 sept. 1943), doar 29 de GABBIANO au intrat în serviciu, iar acestea au raliat forțele aliate. În cadrul acesta nou pentru marina italiană, care acum se supunea complet Comandamentului Naval Aliat pentru Mediterana, cele 28 de GABBIANO (o corvetă s-a scufundat între timp lovind o mină britanică) au fost puternic echipate cu artilerie AA, iar armamentul AS, în cea mai mare parte, a fost debarcat pentru a face loc acestui armament suplimentar AA. În noua conjunctură pericolul venea din aer, de la aviația germană și nu de la submarinele britanice. Marina Aliată avea mare nevoie de escortoare AA pentru convoaiele care alimentau noul front din Italia, ca și cel din Tunis, unde Afrika Korps, sub noua sa comandă, generalul von Arnim, ducea lupte crâncene cu Aliații. Corvetele tip GABBIANO, în noua configurație, erau tocmai bune acestui scop și au fost folosite din plin.

După terminarea războiului, corvetele tip GABBIANO au intrat în componența Marinei Militare a Republicii Italia, unde au servit până în anul 1968 inclusiv. Ele și-au păstrat până la sfârșit calitățile nautico-militare, rezultate din excelenta lor proiectare, care dădea o notă de 10 pentru școala italiană de construcții navale militare. Aceste nave au suferit multiple modificări și au făcut parte și din forțele NATO.

Restul de 31 de corvete clasa GABBIANO aflate în stadiul de construcție sau echipare, au fost toate capturate de germani, iar aceștia, perfect conștienți de valoarea acestor nave, s-au străduit să le termine, să le lanseze și să le echipeze în cea mai mare viteză.

Din cele 31 de unități, germanii au reușit să termine 27 nave, care au fost convertite în vânătoare de submarine (U-boot jager), primind indicative "UJ". De altfel, germanii nici nu prea aveau ce escorta în această fază a războiului; lui von Arnim i se mai trimitea combustibil, muniție, medicamente etc. și i s-au mai trimis mult așteptatele și mult întârziatele super tancuri "TIGER".

Erau destul de puține convoaie germane, din ce în ce mai puține. Războiul pe Mediterana se ducea cu submarinele britanice, care amenințau chiar și aceste puține convoaie, ori pentru asta era nevoie presantă de "U-boot jagere".