COTUL DONULUI - Preliminariile operaţiunii "URANUS" (continuare din numerele anterioare)

Organizată asemănător diviziilor germane de "Panzergrenadier", Divizia 1 blindată avea în organigramă, în afara Regimentului 1 care de luptă, Regimentele 3 şi 4 vânători moto, Regimentul 1 artilerie moto, Grupul de specialități moto, Batalionul de pionieri moto, Grupul de cercetare moto, Compania antiaeriană, Batalionul anticar, Compania de transmisiuni, Plutonul de circulaţie, Compania de poliţie. Despre dotarea Regimentului 1 care de luptă, am scris în numărul anterior, aşa că vom face câteva referiri la armamentul şi mijloacele de transport ale celorlalte compartimente şi cum se regăsesc ele acum pe piaţa machetelor.

Armamentul de infanterie consta în puşti ZB şi pistoale automate "ORITA", puşti mitralieră şi mitraliere ZB. Cu ani în urmă se găseau, la scara 1/35, puşti mitralieră ZB, într-un set de figurine, produs de firma Dragon. Apărarea anticar era asigurată cu tunuri de proveniență franceză SCHNEIDER cal .47 şi de cele germane, PAK 38 cal. 50 şi PAK 40 cal. 75. Tunurile germane sunt produse de numeroase firme la toate scările mai cunoscute. La scara 1/35 recomandăm realizările firmei DRAGON.

Vânătorii erau susţinuţi cu aruncătoare de mine tip BRAND cal. 60 şi 81,4 de proveniență germană (Dragon, Zvezda la scară 1/35) şi de cele de 120 mm produse la Reşiţa. În dotarea Regimentului de artilerie moto se găseau tunurile lungi SCHNEIDER cal. 105 şi obuzierele de câmp SKODA cal. 100 tractate de autotractoare TATRA şi din Ploieşti. Grupul de cercetare, întărit considerabil prin livrarea autoblindatelor 222, dispunea de numeroase motociclete, în special germane (BMW, ZUNDAPP, dar şi franceza GNOME-RHONE). În afară de producţiile de motociclete solo sau cu ataş ale firmelor ITALERI, ZVEZDA ŞI HELLER, de la firma ucraineană ICM puteți procura cele mai noi replici, la concurență cu excepţionalele realizări ale chinezilor de la Lion Roar (răgetul leului).

Pentru transportul auto divizia a primit 400 de autocamioane noi de trei tone Mercedes (Italeri 1/35) care au înlocuit Fordurile G (germane) "obosite" în campania din 1941. Autocamioanele transportau în principal cele două regimente de vânători. Vânătorii constituiau elita infanteriei române, participând la cele mai grele lupte, în 1877, 1916-1918 şi nici la Cotul Donului nu au dezamăgit.

În septembrie 1942, prin livrările germane, batalionul anticar şi-a sporit capacitatea de luptă şi mobilitatea, tunurile de 75 milimetri fiind tractate de transportoare blindate semisenilate SPW251/1-probabil seria C. Firmele s-au întrecut în realizarea acestui transportor, aproape toate variantele aflându-se pe piața machetelor.

Înaintarea germanilor către Stalingrad (armatele 6,4 blindată, 1 blindată şi 17) s-a desfăşurat rapid, în cursul verii anului 1942, dar manevrele, de acum cunoscute, pentru încercuirea trupelor sovietice nu mai dădeau rezultate, ruşii nu mai încercau o rezistență disperată şi fără şanse, ci se retrăgeau. Comandamentul Suprem German a tras concluzia, profund greşită, că Stalin nu mai dispunea de rezerve ce ar putea fi introduse în luptă şi a schimbat planul de atac, pentru cucerirea Stalingradului, oraşul având o importanță strategică şi simbolistică deosebită.

Stalingrad - oraşul lui Stalin, fostul Țarițin - oraşul țarilor, actualmente, pentru cât timp, Volgograd, în timpul Războiului Civil din 1917-1920, a fost atacat de albi şi apărat cu succes de trupele roşii conduse de Stalin.

Pe frontul din umbră, al spionajului, se petrecuseră schimbări importante. Stalin începuse să dea crezare informațiilor transmise de agenţii sovietici infiltrați în comandamentele germane, ruşii fiind perfect informaţi asupra planurilor ofensivei germane, şi ca atare, s-au retras sistematic şi n-au opus o rezistenţă majoră decât în faţa Stalingradului. Acolo germanii şi aliații lor (două armate române, Armata 8 italiană şi una maghiară) ar fi trebuit să treacă peste patru linii de fortificaţii antitanc, lucrările fiind executate de populaţia civilă şi de ostaşii Armatei 4 geniu (aproximativ 180 de mii de oameni).

Pentru a compara liniile de apărare sovietice cu apărarea Armatei a III-a română la Cotul Donului, care dispunea decât de tranşee, menţionăm că mareşalul EREMENKO, comandantul forţelor sovietice arăta că s-au construit 100.000 puncte de apărare, 60.000 de cazemate, 800 km de şanţ anticar, 300 km de obstacole contra infanteriei şi 1500 km tranşee.

Pornind de la principiul că e mai bine să sufere 99 de nevinovați decât să scape un vinovat, spre sfârşitul anilor '30 NKVD-ul, la ordinul lui Stalin, a epurat din armată toți ofiţerii ce veniseră în contact cu germanii. În timpul războiului Germania nu a dispus de agenţi de valoare infiltraţi în comandamentele sovietice. Deşi "Orchestra Roşie" cunoscuta rețea de spionaj care a furnizat informații esențiale privind planurile comandamentului german era pe punctul de a fi anihilată, o neglijenţă în manipularea documentelor secrete i-a favorizat pe sovietici. Un maior din comandamentul Diviziei 13 blindată, ce avea asupra sa ordinul de operații, precum şi harta cu manevra de ansamblu a primei faze a ofensivei germane, a căzut prizonier după ce avionul de legătură "Fieseler - Storch" s-a rătăcit şi a fost doborât în liniile sovietice, ofiţerul fiind luat prizonier. Acest fapt nu a determinat schimbarea planurilor sau amânarea ofensivei germene.

Aşa cum am arătat în numărul anterior, generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei a 3-a române socotea că marile unități din subordinea sa nu pot să-şi îndeplinească misiunea dacă întreg malul Donului nu este cucerit. Contrar avertismentelor şi cererilor româneşti, comandantul Grupului de armate "B" nu a aprobat solicitarea şi a decis chiar ca trupele române să înlocuiască încă o divizie a Armatei a 8-a italiene, Divizia "Celere", considerând că situația inamicului permite Armatei a 3-a române să ia riscul menținerii frontului cu efective reduse şi fără rezerve.

Care era însă realitatea? Într-o sinteză informativă întocmită de organele de specialitate române se arată că în sectorul Armatei a 3-a se găsesc, în dispozitiv de atac, aproximativ 44 de unităţi şi mari unităţi sovietice, în mare majoritate motomecanizate, precum şi cavalerie. Pentru aprovizionarea capului de pod ruşii dispuneau de 4 poduri submersibile, scufundate în timpul zilei pentru a nu fi depistante şi bombardate de aviaţie şi folosite numai în timpul nopții. Pe aceste poduri erau aduse, în bazele de plecare la atac blindatele, relieful de pe malul occidental al Donului oferind condiţii optime de camuflaj. Se estima chiar şi data aproximativă a atacului sovietic - 7 noiembrie - data aniversării revoluţiei bolşevice. Data stabilită de comandamentul sovietic pentru începerea ofensivei era 9 noiembrie, dar din cauza dificultăților de aprovizionare şi a întârzierii în concentrarea trupelor pentru constituirea grupărilor de izbire, a fost amânată cu câteva zile.

Ca un fapt ce dovedeşte că şi atunci ca şi acum eram priviţi cam la fel, comandamentul român a propus schimbarea dispozitivului, în sensul de a lăsa în prima linie, la contactul cu inamicul, subunități cu sarcina de a încetini atacul, în timp ce grosul forţelor să fie retrase, spre localități unde se putea organiza o apărare mai eficientă: preconizându-se astfel că loviturile de artilerie ale inamicului vor cădea în gol, iar blindatele îşi vor epuiza rezervele de combustibil şi ofensiva îşi va pierde din forţă, putând fi astfel oprită. Propunerea a fost respinsă întrucât "nu corespundea doctrinei germane de ducere a luptei".

Târziu, mult prea târziu, la intervenţia fermă a mareşalului Antonescu, care s-a deplasat pe front, comandamentul german a decis să constituie o grupare mecanizată, ca rezervă în spatele Armatei a 3-a române. În teorie, gruparea trebuia sa fie un corp de armată blindat alcătuit din două divizii blindate germane şi din Divizia 1 blindată română, aşa numitul Corp blindat XLVIII. În realitate acest corp blindat a avut numai două divizii, Divizia 1 blindată şi Divizia 22 blindată germană, care venea de la Stalingrad şi care se afla, în data de 15 noiembrie 1942, la peste 150 de km de locul de concentrare.

Divizia 22, comandată de colonelul Roth, avea o capacitate de luptă redusă. Această divizie cooperase anterior cu trupele de vânători de munte şi cavalerie române în luptele pentru cucerirea Crimeei, cu rezultate modeste iar în fața Stalingradului suferise pierderi importante având în stare de luptă numai aproximativ 40 de tancuri - Mark III şi IV dar şi Skoda T-38, la fel de demodate ca tancurile Skoda R-2 din dotarea diviziei române (50% din efectivul standard).

Un prizonier sovietic, interogat la 18 noiembrie 1942 de ofiţerii de informații români, declarase că atacul este iminent, la el urmând să participe 1000 de tancuri, având ca obiectiv o pătrundere de peste 150 km în trei zile, în dispozitivul inamic. Din motive de siguranță ordinul de atac a fost transmis unităţilor în seara zilei de 18 noiembrie.

Frontul de "Sud-Vest" cel care a dat lovitura împotriva Armatei a III-a române dispunea de 5.888 de tunuri şi aruncătoare de mine de diverse calibre şi 730 de tancuri (pe care le vom prezenta în unul din numerele viitoare). În așa numitul sector de rupere, sovieticii concentraseră, pe kilometru, un efectiv de aproximativ două batalioane de infanterie, 12 tancuri de sprijin şi 70 de tunuri, realizând un raport de forţe de 6 până la 7 la unu, în condiţiile în care nu aveau în faţă lucrări genistice de apărare deosebite.

Contraofensiva sovietică, codificată Operațiunea "Uranus", a fost concepută de STAVKA (Înaltul Comandament sovietic) cu scopul de a schimba cursul războiului prin anihilarea grupului de armate inamice ce presau la Stalingrad şi urma să debuteze printr-o lovitură mortală în două sectoare în care se aflau armatele române 3 şi 4.

Deşi în zona Stalingrad forțele oponente, din punct de vedere numeric şi al dotării, erau sensibil egale, Statul major sovietic a reuşit, printr-o inspirată concentrare a trupelor, să asigure o superioritate zdrobitoare pe direcțiile loviturilor principale.

Grupul de armate "B", angajat în ofensiva pentru cucerirea Stalingradului avea o componentă eterogenă. Începând din Sud spre Nord, el era format, în noiembrie 1942, din Divizia 16 motorizată germană, Armata 4 română, Armata 4 tancuri germană, Armata 6 germană, Armata 3 română, Armata 8 italiană, Armata 8 ungară şi Armata 2 germană.

Grupul de armate "B" nu avea practic rezerve. Gruparea principală era constituită din armatele 6 şi 4 tancuri germane, care luptau direct pentru cucerirea Stalingradului, flancate în stânga şi dreapta de cele două armate române 3 şi 4, exact acolo unde era preconizată lovitura sovieticilor.

Pentru a distruge apărarea inamică, STAVKA a adus forţe din alte teatre de operații, în sectorul Stalingrad Armata Roşie dispunând la ora declanşării atacului, printre altele, şi de 1250 de Katiuşe (aproximativ 1/3 din totalul dispozitivelor reactive pe care le deținea) şi care, la o singură salvă puteau lansa 10.000 de lovituri. Eficacitatea tirului acestei arme era relativă, dar efectul psihologic era devastator pentru moralul inamicului.

La ofensiva, care avea ca obiectiv strategic încercuirea şi anihilarea forțelor adverse la Stalingrad, şi ulterior continuarea operațiunilor de înaintarea spre Rostov, participau 3 fronturi. Frontul era echivalentul sovietic al grupului de armate.

1 - Frontul de "Sud-Vest" având în compunere armatele 1 gardă, 5 tancuri (corpurile 1 şi 26 tancuri, corpul 8 cavalerie şi 6 divizii de infanterie) şi 21. Grupul de izbire al acestui front, format din Armata 21, Armata 5 tancuri şi o parte din forţele Armatei 1 gardă, a atacat din capetele de pod de pe malul vestic al Donului cu misiunea de a rupe apărarea Armatei 3 române şi a realizat joncţiunea cu forțele Frontului "Stalingrad".

2- Frontul "Don" compus din armatele 65, 24 şi 66 cu o misiune relativ secundară, de a împiedica sprijinirea Armatei 3 române de către forţele germane aflate în faţa Stalingradului şi de izolare a acestora.

3- Frontul "Stalingrad", având în compunere armatele 62, 64, 57, 51 şi 28 şi care urma să rupă apărarea inamică pe direcţia raionului Kalaci şi să desăvârşească încercuirea, făcând legătură cu forţele Frontului de "Sud-Vest". Acestui front i se opuneau Armata 4 română şi o parte din Armata 4 tancuri germană.

În noaptea de 19 noiembrie 1942, spre ora 1, a început să ningă uşor, apoi s-a lăsat ceața. Rachetele luminoase trase de români nu erau de mare folos, vizibilitatea, atât pe verticală cât şi pe orizontală, nu depăşea 60-70 metri. Legăturile telefonice dintre unități şi comandamente începeau să se întrerupă, tăiate de partizani. La 5.30 s-a deslănțuit uraganul de foc din mii de guri de tun, inclusiv salve neîntrerupte de Katiuşe. Sovieticii declanşaseră operațiunea "URANUS".

(va urma)

După atâţia şi atâţia ani, tancurile Diviziei 1 blindată române şi ale Diviziei 22 Panzer germane, au reuşit să se întâlnească, dar nu la Cotul Donului ci la ... Magazinul MODELISM, sau cel puţin machetele lor, Panzer 38 (t), "Dragon" şi "Skoda" R2 "CMK".

Divizia 22 Panzer s-a format în luna februarie 1942, sub comanda generalului maior Von Apell, având în dotarea de bază 114 Panzere 38 (t) tip "G". Angajată iniţial în luptele pentru cucerirea Crimeei, a fost transferată în Kuban, ajungând apoi şi la Stalingrad, iar în noiembrie 1942, alături de Divizia 1 blindată română, a constituit Corpul 48 blindat, distrus în prima fază a operaţiunii "Uranus", declanşată de sovietici.

Cele câteva tancuri ce au scăpat din încercuire, au fost transferate unei noi divizii, 27, care la rândul ei şi-a încetat existenţa în luptele defensive din februarie 1943, în faţa Voronejului.

Firma "Dragon" a lansat în noile ei serii macheta acestui tanc, a vânătorilor de tancuri şi a celorlalte autotunuri, construite pe şasiul lui Panzer 38 (t). Calitatea produsului este foarte bună şi în afara variantelor germane poate fi realizată şi macheta lui T-38, cum era denumit în nomenclatorul românesc acest blindat, care începând cu martie 1943, a intrat şi în dotarea Armatei Române.

Valeriu VIŞAN