ENGLISH ELECTRIC CANBERRA

ENGLISH ELECTRIC CANBERRA

English Electric (BAC) Canberra - sau "Cranberry" cum era poreclit de către echipaje - este fără doar și poate unul dintre cele mai reușite avioane din toate timpurile. Deși forma sa simplă, fără linii agresive, aproape placidă, benignă, a atras foarte puțin atenția în momentul apariției sale în 1949 și a fost privit ca un progres tehnic relativ nesemnificativ la înzestrarea RAF în 1951, Canberra s-a impus aproape imediat ca unul dintre cele mai performante bombardiere medii din lume la acea dată, obținând o serie de recorduri și îndeplinind cu succes misiuni dificile la trei decenii după intrarea în producție.

Canberra a apărut în urma cererii Ministerului Aerului al Marii Britanii pentru un înlocuitor al aparatului versatil de mare viteză și capabil să se ridice la mare altitudine De Haviland Mosquito, care a servit cu succes în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai multe companii au înaintat propuneri. Între acestea s-a situat și English Electric. English Electric era înainte de război un mare fabricant de locomotive, dar Bomber Command fiind disperat să producă cât mai multe bombardiere a solicitat acestei firme să producă sub licență bombardiere Hampden și Halifax. După război, noua echipă de proiectanți de la English Electric l-a „împrumutat pe designerul șef de la Westland, W.E.W. Petter - creatorul lui Lysander, al lui Whirlwind și al lui Gnat - și, cum s-a întâmplat și în cazul lui Henschel, atunci când locomotivele vor să-și ia zborul", fac treabă bună... Aparatul a fost denumit Canberra de către liderul English Electric - Sir George Nelson, după numele capitalei Australiei, primul client extern al companiei.

Designul și dezvoltarea

Aparatul arată ca un Gloster Meteor mărit, având fuselajul cu secțiune circulară și aripa mediană trapezoidală croită astfel încât să opună minimă rezistență aerodinamică posibilă. Ca și Mosquito, Canberra a fost proiectat să poată duce o cât mai mare încărcătură de bombe, fiind echipat cu cele mai puternice motoare ale momentului, ambalate în cel mai mic și mai aerodinamic pachet posibil. De asemenea, Canberra nu a fost echipat cu armament defensiv, fiind conceput să zboare destul de sus și de rapid, încât să evite complet lupta aeriană.

Construcția avionului a fost realizată complet din metal, cu compartimentul anterior presurizat. Fiecare membru al echipajului fiind dotat cu un scaun de catapultare Martin-Baker. Fuselajul are două trape de bombe cu uși clasice. Aripile au o structură mono-lonjeron care traversează fuselajul și patru secțiuni de flapsuri de-o parte și de alta a nacelelor motoarelor și sunt dotate cu frâne aerodinamice atât la intrados cât și la extrados.

Contractul pentru realizarea prototipului a fost semnat în mai 1945, dar reducerile de investiții în domeniul militar de după război au făcut ca prototipul să nu se ridice în aer înainte de mai 1949.

Conform specificației Ministerului Aerului B.3/45 din 1945 au fost produse patru prototipuri, primul prototip fiind ridicat în aer (VN799) abia la 13 mai 1949 de către Comandantul de Aripă Roland P. Beamont. Aparatul a prezentat o manevrabilitate excelentă la toate altitudinile și o bună comportare la viteze mici.

Modificările aduse designului inițial au dus la realizarea versiunii B.2 care s-a ridicat în aer în aprilie 1950 și care a devenit primul bombardier cu reacție din serviciul RAF, intrând în echiparea Escadronul No.101 de la Binbrook în mai 1951.

Ministerul Aerului a contractat producerea a 132 de aparate având diverse configurații: bombardier, avion de antrenament, sau recunoaștere. Aceasta fiind peste puterile lui English Electric, producția a fost sub-contractată de către firmele rivale: Avro, Handley Page și Short. O versiune mai puternică, B.6 a intrat în serviciul RAF în 1954-1955.

Producția a totalizat 1352 de aparate în 27 de variante, dintre care, 750 de avioane au fost produse de English Electric (BAC), 403 au fost produse în SUA sub denumirea de B-57 - atât bombardiere cât și aparate de recunoaștere și 48 în Australia - sub denumirea de Mk.20.

Datorită faptului că aparatul putea vira mai scurt și chiar accelera mai bine decât majoritatea vânătoarelor cu aripă în săgeată a fost produsă o versiune interdictor - Canberra Mk.8. destinată atacului la joasă înălțime și respectiv bombardamentului din looping.

Având la origini prototipul Mk.5 destinat atacului la sol în condițiile păstrării capacității de luptă la mare înălțime, aparatul cu indicativul VX 185 a fost transformat în 1954 în B.8 la doi ani după ce același aparat stabilea un nou record mondial de traversare dublă a Atlanticului în 10 ore și 4 minute. Cu o medie de 973 km/h. Aparatele Canberra au fost înzestrat cu noile motoare Rolls Roice Avon de serie 100, mai puternice, care asigurau o performanță mai înaltă fără a spori greutatea aparatului, spre deosebire de aparatele echivalente construite în SUA de Martin B-57 B și C. Noua configurație a fuselajului anterior, cu parbriz fix pentru pilot și postul navigatorului în fața pilotului, dau aparatului un aer de improvizație. Datorită mobilității navigatorului, acesta nu a putut fi echipat cu scaun de catapultare Martin Baker IC, astfel încât evacuarea acestuia se poate face numai prin ușa laterală de acces. Pilotul poate lărgi cupola înaintea acționării scaunului de catapultare. Cala de bombe spațioasă putea adăposti o mare gamă de arme. În cazul lui B(I).8 în secțiunea posterioară a calei de bombe a fost așezată o baterie de patru tunuri Aden de calibrul 20 mm numită „Boulton Paul gun-pack", cu o rezervă de muniție mai mare decât în cazul oricărui aparat dotat cu tunuri la vremea respectivă. Trapele calei de bombe anterioare au trebuit ranforsate pentru a face față presiunii de la gura țevii tunurilor. Pe piloanele de sub aripi și în cala anterioară de bombe putea fi cărat armament suplimentar. Un pilon triplu Avro poate susține trei bombe de 450 kg sau șaisprezece rachete luminoase de 4.5 inch. pentru acțiuni nocturne.

Deși a fost conceput spre a fi un bombardier nuclear tactic, ca multe alte aparate produse în timpul Războiului Rece a ajuns să execute cu totul alt tip de misiuni, fiind modificat special. Aparatele destinate recunoașterii foto sau electronice au avut modificări mai substanțiale privind în special geometria aparatului și echiparea. O dezvoltare ulterioară a aparatului american B-57 a dus la realizarea lui RB-57 - aparat de recunoaștere strategică, precursor al lui Lockheed U-2.

Activitatea operațională - Bombardierul

Versiunile de bombardament au fost exportate în mai multe țări între care: Australia, Argentina, Ecuador, Etiopia, Franța, Germania, India, Noua Zeelandă, Peru, Rodezia, Africa de Sud și Venezuela. Aparatul a avut o lungă carieră operațională ca bombardier și interdictor, cu un an în urmă, el aflându-se încă în dotarea și serviciul operațional al unora dintre achiziționari. Ca și antemergătorul său Mosquito, Canberra s-a remarcat prin capacitatea de a da lovituri de mare precizie mult în spatele liniilor inamice.

Canberra a luat parte la multe conflicte armate:

A fost folosit de către Royal Air Force (RAF) a Marii Britanii în timpul Crizei Suezului din 1956 - Operation Mousquetaire - în acțiuni de bombardament alături de Vikers Valiant; a fost folosit de către Marea Britanie, Noua Zeelandă și Australia în „Malayan Emergency", împotriva gherilelor conduse de către Partidul Comunist Malaezian în perioada 1948-1960; a fost folosit de către Australia alături de fratele său B-57, în Vietnam; de către Etiopia împotriva Eritreei și împotriva Somaliei în anii '70; de către Rodezia și Africa de Sud, în Războaiele tufișurilor (Bush Wars); de către India împotriva republicii secesioniste Katanga din Africa și în războaiele cu Pakistanul din anii '60 și respectiv '70 și de către Argentina în Războiul din Malvine - Falkland.

Câteva conflicte mai importante:

Criza Suezului 1956

Aparatele de tip Canberra au participat la primele atacuri, atât pentru marcarea țintelor cât și pentru lovituri de precizie asupra obiectivelor. În prima fază a atacului, în noaptea de 1 spre 2 noiembrie 1956, 69 de bombardiere Canberra alături de 40 de bombardiere Valiant aparținând Bomber Command, au atacat aeroporturile militare de la Cairo, Faiyd, Kasfaret și Luxor. Toate aparatele s-au întors acasă raportând lovirea pistelor.

Într-o a doua fază a atacului, 28 de aparate Canberra escortate de o duzină de F-84F, au atacat pe timp de zi postul de radio din Cairo, care avea din iulie 1954 o emisiune cotidiană dedicată ridicării la luptă a Magrebului. Ținta fiind mascată de către egipteni, aparatele care au bombardat de la cca 1000 de metri altitudine, au bombardat în locul acesteia o închisoare, fiind uciși 100 de deținuți și gardieni. Radioul și-a încetat emisia, aceasta fiind reluată 24 de ore mai târziu. Victimele din cadrul populației civile au atras indignarea internațională.

În cursul aceleiași zile, un raid pe lumină asupra aeroportului de la Luxor, are ca urmări distrugerea a 5 bombardiere II-28. În data de 3 noiembrie șase aparate Valiant și 48 de Canberra atacă din nou Luxorul.

În cursul aceleiași zile, 44 de bombardiere Canberra decolate de la Nicosia, escortate de aparate de vânătoare Hunter și Vernon au atacat Almaza și Ismailia, 30% dintre acestea căzând asupra pozițiilor fortificate de la Almaza, restul distrugând douăsprezece dintre cele treisprezece MiG-15 parcate din întâmplare între bază și obiectiv.

În data de 4 noiembrie, în timpul pregătirii debarcării a avut loc atacul de diversiune în picaj a 29 de aparate Canberra asupra bateriilor de coastă de la Al Gami din apropierea Alexandriei. Atacul nu a fost un succes.

Războaiele Indo-Pakistaneze

Canberra a fost de asemenea folosit intensiv de către Aviația Indiană în războaiele sale împotriva Pakistanului în anii '60 și respectiv '70, atât pentru bombardament cât și pentru recunoaștere. Cel mai curajos în acest teatru de operațiuni fiind considerat Raidul asupra Badinului, care a avut loc în timpul celui De-al Doilea Război pentru Kashmir, când aparatele Canberra indiene au lovit o stație radar situată în Vestul Pakistanului, scoțând-o din luptă pentru mai mult timp.

Vietnam

În timpul războiului din Vietnam aparatele Canberra aparținând Royal Australian Air Force (RAAF) au fost prețuite pentru sistemele lor de ochire optice, cu ajutorul cărora puteau executa raiduri de bombardament de la mare altitudine, spre deosebire de alte aparate de ochire electronice, care la momentul respectiv dădeau erori destul de mari.

În 1957, aparatele Canberra aparținând Squadron No.2 RAAF, au fost trimise în Vietnam ca parte a implicării militare a Australiei în conflict. Operând sub Tactical Fighter Wing 35 din cadrul USAF, Canberra din Squadron No.2 au zburat 6% dintre misiunile aripii și au fost responsabile pentru 16% din pierderile pricinuite inamicului, acumulând un total de 11.963 de ieșiri în Vietnam și 76.389 de bombe lansate în condițiile pierderii a doar două avioane.

În ciuda riscurilor destul de mari în privința ripostei antiaerienei vietnameze, RAAF a folosit Canberra în misiuni de tip interdictor. Aparatele B (I) Mk. 20 ale RAAF în misiuni de tip interdictor împotriva drumului Ho-Shi-Min au folosit pentru transportul încărcăturii de bombe, pilonii de acroșare a rezervoarelor suplimentare de combustibil.

În acest număr al revistei prezentăm planurile versiunii britanice a aparatului Canberra B(I) 8 - versiunea britanică de tip interdictor. Particular acestei versiuni este că aparatele B(I) 8 destinate exportului nu aveau scaune de catapultare prevăzute pentru tot echipajul, navigatorul fiind dotat cu parașută. Alături de Canberra în acest conflict a fost angajat și aparatul de tip B-57 fabricat sub licență în Statele Unite.

Malvine

În timpul conflictului privind insulele Malvine sau Falkland, aparatele Canberra implicate în atac au aparținut Forțelor Aeriene Argentiniene. Acestora le aparține de altfel și ultimul record mondial al aparatului, anume scufundarea celui mai mare vas în urma unui bombardament din aer - Petrolierul liberian Hercules 220.000 de tone, aflat la acea dată în serviciul Marinei Regale Britanice.

Forțele Aeriene Argentiniene au achiziționat 10 aparate Canberra Mk.62 de bombardament și 2 Mk.64 de antrenament la începutul anilor '70. Pe perioada conflictului acestea au fost detașate la Trelew la o distanță de 1.080 km de insule. În perioada 1 mai - 14 iunie ele au executat 35 de misiuni dintre care 25 pe timp de noapte atacând pozițiile trupelor inamice.

Războiul din Malvine - Falkland a condus la folosirea aparatului Canberra ca bombardier strategic, formula obișnuită fiind cea în care avionul căra 4500 l de combustibil pentru a putea zbura 2000 km, armamentul fiind compus din cinci bombe de 450 kg acroșate sub aripi, cala de bombe fiind ocupată cu rezervoare suplimentare. În unele dintre misiuni aparatele Canberra au fost însoțite de către un Boeing 707 care asigura navigația beneficiind de echipamente mult mai precise.

De asemenea, recunoașterea obiectivelor a fost făcută de către un KC-130 Hercules, care, de multe ori, a transmis informații în timp real asupra poziției țintelor și pericolelor potențiale reprezentate de prezența patrulelor aeriene britanice.

De multe ori condițiile meteo de la locul țintei au împiedicat aparatele Canberra să-și îndeplinească misiunile.

La 1 mai forțele britanice și-au lansat atacul asupra Malvinelor. Iată câteva misiuni mai semnificative:

În cursul zilei de 1 mai, formația de trei aparate Canberra, purtând nume de cod Ruta, au pornit la atac împotriva navelor de debarcare situate în Golful Anunciation, în Estul Arhipelagului. Fiecare dintre ele au fost înarmate cu 4 bombe Mk.17. Echipajele erau compuse din Cpt. Nogueira și Sancez pe B-102, Cpt. Rodino și Lt. Dubroca pe B-105, Lt. Lozano și Lt. Cooke pe cel de-al treilea aparat. Ajungând în apropierea obiectivului la joasă altitudine, aceștia au observat o fregată britanică pregătindu-se să tragă asupra lor. În urma atacului cu rachete navă-aer asupra aparatelor Canberra, una dintre ele a explodat în apropierea aripii aparatului Cpt. Nogueira, distrugându-i rezervorul suplimentar de combustibil de la capătul aripii, dar neîmpiedicând însă avionul să ajungă la bază. Condițiile meteo din teren au forțat aparatele Canberra să abandoneze misiunea.

În aceeași zi, formația cu numele de cod Rifle, a decolat de la Trelew la 16:20 în direcția aceluiași obiectiv, purtând același armament și echipajele formate din cpt. Baigorri și maj. Rodeyro, lt. Gonzalez și lt. Ibanez (pe B-110) și cpt. Garcia Puebla și lt. Segat. Pe drumul către obiectivul lor, liderul a observat o patrulă inamică venită să-i intercepteze, și în timp ce se apropiau de obiectiv, Nr. 3 a observat o rachetă trasă asupra lor apropiindu-se dinspre ora 6. Fiind dată alarma, Liderul a virat dreapta și Nr. 3 stânga, în timp ce Nr. 2, cel mai novice dintre piloți și care zbura la cea mai mare altitudine, și-a continuat zborul în linie dreaptă. I s-a ordonat să vireze, dar prea târziu, și racheta AIM-9L Sidewinder lansată de către Sea Harrier XZ451, pilotat de către lt. Curtis, i-a atins motorul drept, care a luat foc. Cei doi oameni s-au catapultat din Canberra, aterizând în mare în timp ce celelalte avioane urmate de alte trei Sidewinder au trebuit să se întoarcă din drum.

Cei doi oameni de la bordul lui B-110, nu au putut fi recuperați deoarece ARA Alferez Sobral, trimis în ajutorul lor, a fost ținta a trei rachete Sea Skua, trase de pe elicopterele Lynx, fiind în mod sigur lovit, dar nu scufundat.

[Continuă cu descrierea detaliată a misiunilor din Malvine...]

Camuflajul:

Varianta prezentată în numărul de față al revistei B(I).8 a fost camuflată specific activităților nocturne, respectiv: intrados - Dockers Gloss Black (sau negru lucios) și standard Dark Green și Dark Sea Grey la extrados cu desenul în pete cu contur neregulat specific aparatului RAF de serie. Aparatele britanice de tip Mk.8 au echipat 88 Sqdn., având baza în Republica Federală Germană, la Wildenrath.

Recorduri:

Prima traversare non-stop fără realimentare a Atlanticului de către un avion cu motoare turboreactoare; 1952 prima traversare dublă a Atlanticului de către un avion cu motoare turboreactoare; 1953 - record de altitudine - 19.406 m; 1955 - record de altitudine - 20.083 m (cu motoare Bristol Olimpus); 1957 - record de altitudine - 21.430 m (cu motoare Bristol Olimpus); 12.06.1971 cea mai mare navă scufundată în urma unui atac din aer: Scufundarea petrolierului liberian Hercules de 220.000 tone aflat sub pavilion britanic de către un Canberra, aparținând aviației argentiniene în timpul conflictului din Malvine.

CARACTERISTICI TEHNICE: ENGLISH ELECTRIC BAC CANBERRA B.6

Primul zbor: 13 mai 1949 (prototip) Motoare: 2 x Rolls-Roice Avon 109 3405 kg/f cu post-combustie Armament: 2724 kg bombe intern, plus 2 x 454 kg acroșate pe piloni sub aripi

Dimensiuni: Anvergură - 19.51 m Lungime: 19.96 m Înălțime: 4.75 m Suprafața portantă: 89.19 mp

Greutate: gol 10.108 kg Maximă la decolare: 24.062 kg

Performanțe: viteză maximă - 973 km/h Plafon: 14.634 m Raza de acțiune: 1.779 km (fără rezervoare suplimentare) Viteză ascensională: 1.220 m/min.

În sfârşit, după 3 ani de anunțuri și speranțe firma italiană ITALERI a pus în vânzare faimoasa machetă a vedetelor torpiloare germane din al II-lea Război Mondial la scara 1/35. O navă și o machetă cum rar putem vedea, cu un preț pe măsură: 520 lei (poșta rapidă inclusă). Să nu uităm că Flotila I Schnellboot a avut bază operațională la Sulina și că România comandase 4 bucăți ce trebuia să sosească la Brăila în 28 august 1944.