ŞOIMUL, VULTURUL 1882

Mugur Cătălin LEONIDA

"Principele, cum stă pe mal și privește Marea verde și agitată, simte deșteptându-i-se visuri despre viitoarea putere maritimă a României și planuri înalte îi trec prin minte".

Acestea sunt cuvintele pe care Principele Carol I le nota în jurnalul său la data de 18 octombrie 1878, cu prilejul întâiei sale călătorii în Dobrogea. O comisiune condusă de locotenent-colonelul Ion Murgescu explorare Dobrogea încă din luna august 1878 și înaintase o dare de seamă privitoare la situațiunea generală a provinciei, facând referire îndeosebi la porturile dunărene de la Marea Neagră. Raportul are numai câteva pagini, dar este un exemplu de conciziune. Pe lângă aprecierile privind situația noii provincii, era stabilit pentru fiecare port dobrogean necesarul de oameni și vase. Odată cu acest raport, putem considera că o nouă etapă de dezvoltare se deschide pentru marina română; pentru prima oară discuțiunile purtate în jurul acestui subiect capătă o formă coerentă. La 16 iulie 1881, sunt stabilite principalele misiuni ale marinei militare: poliție fluvială și pe mare, asigurarea legăturii cu Dobrogea, cooperarea cu armata de uscat, protejarea țărmurilor și arătarea pavilionului României pe mare.

Principalul stavilă în dezvoltarea flotei române în acei ani a reprezentat-o lipsa unei tradiții în domeniu și de aici, o lipsă a înțelegerii rolului unei forțe navale. Scufundarea vaselor turcești la Macin și Ostrovul Chiftele fusese eclipsată de victoriile de la Plevna, Opanez, Vidin... În consecință, Legea pentru organizarea comandamentelor militare nu stabilea nimic concret pentru flotilă, ci numai fraze enunțate la modul general, de genul: "Flotila completează puterea noastră militară și se încadrează în planul general al apărării".

Subiectul a fost pentru abordat în lucrarea CORĂBII STRĂBUNE, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport Turism, 1984 București. Iată că, după circa 25 de ani a stârnit mai multe dezbateri cu caracter constructiv între autorul prezentului articol, Mugur Leonida și pasionați ai istoriei Marinei Române, în cel puțin două forumuri, cu participanți competenți. Vă propunem să participați și dumneavoastră. Orice contribuție este binevenită și la urma urmei, așa or fi arătând cele două torpiloare cu școndru?

Este meritul unui grup restrâns de ofițeri, cari cu entuziasm și mijloace puține, a reușit să transforme o grupare de mici unități navale într-o flotă, să pună bazele unui sistem de învățământ de specialitate și să creeze o tradiție pe care să se poată construi echipajele românești care au înfruntat flota sovietică șasezeci de ani mai târziu.

Idei multe, bani puțini, ambiții mari, o lume a războiului naval în mișcare constituie decorul în care s-a început construcția marinei române de după războiul de independență. Aflată în imposibilitatea de a cumpăra unități mari, România a ales arme mai ieftine care își dovediseră eficiența în conflictele cele mai recente: Războiul civil american și Războiul de independență al României. Pe lângă necesitatea de a avea stationare în principalele porturi, s-a trecut la formarea unui nucleu de nave torpiloare, încă din februarie 1880, creându-se secția de torpilori, sub comanda căpitanului Koslinski. Parcul era total insuficient: Șalupa torpiloare RÂNDUNICA, Șlepul nr. 5 și canoniera FULGERUL (vapor atașat pentru practică). Planurile de dotare prevăd un torpilor de baraj, câteva pontoane pentru mine și două vedete torpiloare.

Pentru cele două vedete torpiloare s-au avut în vedere ofertele a două case prestigioase care executaseră unități pentru flotele principalelor puteri ale vremii: Yarrow & Co și John I. Thornycroft & Company.

În aprilie 1881, o comisiune formată din colonelul Nicolae Demetrescu Maican și căpitanul Ion Isvoranu, pleacă în Englitera spre a studia stabilimentele de construcțiuni maritime, a întocmi caietele de sarcini și a inița negocierile privitoare la costuri. Anterior, o delegație pleacase la Fiume, în vederea cumpărării de torpile automobile de la firma Whitehead. Prețul uriaș cerut de către Whitehead pentru torpilele automobile propriu-zise și pentru echipamentul minim de exploatare în bune condițiuni a acestora, a făcut ca oficialii români să lase cu totul la o parte aceasta variantă pentru anul 1882.

Așa se face că, cu toate că Yarrow & Co și John I. Thornycroft & Company au avut în ofertă vedete torpiloare purtătoare de torpile automobile, Nicolae Demetrescu Maican a ales soluția mult mai ieftină a torpilelor cu școndru. Este adevărat că acestea se perfecționaseră mult, având un mecanism de dare a focului, atât mecanic, cât și electric, un sistem sigur și mai simplu de imersare a școndrului, o întreținere ușoară, fulmicoton loc de pulberea neagră ca încărcătură de luptă și mai presus de toate, aveau un preț acceptabil.

În schimb dezavantajele erau evidente: armamentul de calibru mic, instalat pe navele grele de luptă, se dezvoltase foarte mult, tocmai pentru combaterea vedetelor torpiloare; raza de acțiune era practic inexistentă, iar apariția plaselor antitorpilă punea serios sub semnul întrebării succesul unui astfel de atac. Totuși, francezii aveau să demonstreze în Războiul franco-chinez (1884-1885), că torpila cu școndru poate fi o armă eficientă în atacul unor nave aflate la ancoră, neprotejate, în condiții de vizibilitate redusă.

Firma Yarrow & Co a avut câștig de cauză, pe lângă prețul mai mic, un alt motiv fiind acela că acolo fusese construită și RÂNDUNICA, ce adusese atâtea satisfacții și care încă se afla pe lista navelor active ale flotei.

Drept urmare, au fost comandate două vedete torpiloare model 178, clasa II, cu numerele de șantier 588 și 591, armate cu câte o singură torpilă cu școndru. Alegerea unui singur aparat pentru fiecare unitate s-a făcut pe considerentul manevrării mai lesne a acestuia, astfel încât atenția celor de la bord să fie îndreptată asupra unuia singur, în loc de două. S-a avut în vedere montarea cu ușurință a unor lansatoare de torpile automobile, în cazul în care, ulterior, s-ar fi ales acestea.

Cele două vedete au sosit în țară, pe calea ferată, la final de octombrie 1882 și au fost botezate ȘOIMUL și VULTURUL.

Aveau următoarele caracteristici: • lungime...18,80 m • lățime...2,40 m • pescaj...1,70 m • viteză...16 nd • mașină cu dublă expansiune de 85 cp • echipaj...7 • armament...1 torpilă cu școndru • cost...65000 lei/unitate

ȘOIMUL și VULTURUL au fost încadrate, alături de torpilorul de baraj ALEXANDRU CEL BUN, vedeta torpiloare RÂNDUNICA și câteva pontoane de baraj, în nou înființata Compania III torpilori, sub comanda căpitanului Koslinski.

Cele două nave aveau rolul de a combate un eventual inamic aflat la țărm sau pe Dunăre printr-un atac simultan, bine sincronizat, în care susținerea reciprocă era un lucru esențial.

Avem puține date despre ȘOIMUL și VULTURUL. Prin construcția lor, nu puteau aduce servicii deosebite pe timp de pace, având numai rol de legătură datorat vitezei lor ridicate. În mod normal, cu excepția perioadelor de instruție, ar fi trebuit să stea sub acoperământ, trase la mal pentru a nu se deteriora. Astfel, misiunile de poliție, transport, salvarea sinistraților (acțiuni curente în activitatea vaselor marinei militare), au ocolit cele două vedete torpiloare. Intrarea în dotare a vedetelor din clasa ARGEȘUL a făcut să scadă și mai mult importanța lor. Le regăsim pe lista navelor active în anul 1912, înarmate tot cu torpile cu școndru, apoi sunt nave de legătură în timpul războaielor balcanice; sunt radiate între anii 1913 și 1916.

Au trecut peste o sută de ani de la aceste evenimente. Seriozitatea și pasiunea cu care au fost alese cele mai bune și mai potrivite vase din punct de vedere al scopului propus fac cinste conducătorilor de atunci. Flota lui Demetrescu-Maican și-a îndeplinit misiunea: a format o bază solidă de plecare pentru generațiile de marinari care au urmat. Viețile celor 60000 de soldați români evacuați din Crimeea de către flota română în aprilie-mai 1944, sunt răsplătirea unor eforturi și sacrificii pe care niște români vizionari nu au ezitat să le facă. Erau convinși de misiunea pe care o aveau!

Niciuna dintre navele de început ale flotei moderne românești nu-și are locul într-un muzeu; ar fi fost astăzi exponate unice. Lipsa de cultură și de interes a celor care trebuiau să se îngrijească de conservarea acestora le-a condamnat la dezmembrarea la fier vechi. Restul e tăcere...

Bibliografie: - Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, Ed. Scripta, 1993 - Istoria marinei române, manuscris Crăciunoiu Cristian Romanian navy torpedoboats, Ed. Modelism, 2003 - Crăciunoiu Cristian Corăbii străbune, Ed. Sport-turism, 1983 - Stănescu Raymond, Crăciunoiu Cristian - Marina română în Primul Război Mondial, Ed. Modelism, 2003 - Raportul domnului locotenent-colonel Murgescu, cu nr. 5 din august 2, 1878, către Ministerul de Război - Arhiva Ministerului Apărării Naționale, secția II informații - Scrisoarea adresată de către Yarrow & Co colonelului Nicolae Demetrescu Maican la data de 12 iulie 1881 - Arhivele statului București fond Ministerul de război, Direcția geniu - Proces-verbal nr. 13 din 16 iulie 1881 privind lucrările comisiei însărcinate cu achiziție pentru flotilă - Arhivele statului București fond Ministerul de război, Direcția geniu - Răspunsul trimis de către Locotenent-colonel N. Dumitrescu Maican la ordinul ministrului nr. 12070 din 23 octombrie 1880 Arhivele statului București fond Ministerul de război, Direcția geniu - Ordin al ministrului către colonelul N. Dumitrescu Maican din 15 aprilie 1881, Arhivele statului București fond Ministerul de război, Direcția geniu - SLEEMAN C.W.-Torpedoes and torpedo warfare 1889, reeditat de către Ed. The Naval & Military Press Ltd. 2009 - BUCKNILL JOHN TOWNSEND- Submarine mines and torpedoes as applied to harbour defence 1888, reeditat de către Ed. The Naval & Military Press Ltd. 2009

Stânga sus: Fotografie originală din albumul lt. Horia Macelariu. În mod sigur fotografia a fost făcută pe la 1900. Planul ofertei britanice de la Arhivele Statului. Este o certitudine faptul că între oferta inițială și ceea ce primea Marina exista o diferență, uneori destul de mare. Jos: Ziua Marinei la Cernavodă prin 1892. În prova cazării improvizate din corpul primului ȘTEFAN CEL MARE, se văd cele două torpiloare. Sunt vopsite în negru, cu opera vie roșie, dar par a nu mai avea școndrii. Deveniseră nave de legătură rapidă. Deasupra: varianta de reconstituire propusă de autorul acestui material. Conform argumentelor acestuia, pare a fi cea mai apropiată de realitate.