Canoniera "Griviţa" - 1880 Partea I

Mugur Cătălin LEONIDA

Viena, iulie 1884: căpitanul Michel Blanche, atașat militar adjunct al Ambasadei Republicii Franceze în Imperiul Austro-Ungar, finalizează raportul său privitor la armata română. Guvernul francez avea nevoie de o imagine actualizată a organismului militar românesc, așa că a apelat la serviciile tânărului ofițer, profitând de faptul că acesta păstrase bunele relații pe care le crease cu ofițerii români cu care fusese coleg la Școala Politehnică din Paris. Interesant ar fi de aflat cum a ajuns acest raport confidențial în mâna oficialităților române. Știm cu siguranță doar faptul că el a fost avizat de către lt. colonelul De Salles și trimis Biroului 2 al Statului major general al armatei franceze.

Dincolo de toate aceste detalii, darea de seamă a ofițerului francez este o radiografie obiectivă, de multe ori necruțătoare, a realităților armatei române de la finalul sec. XIX. Căpitanul Blanche vizează toate aspectele funcționale ale forțelor militare românești: infanterie, cavalerie, artilerie, trupe teritoriale, marină, statul major, fortificații, logistică, sistemul de recrutare, mobilizarea în caz de război, mentalități și atitudini, profesionalism. Sunt cuvinte de apreciere pozitivă față de progresele realizate în perioada 1859-1883, dar și critici argumentate în privința unor disfuncționalități ale organismului militar românesc.

Totul este grupat sub titlul eufemistic "Note sur la Roumanie". Marinei Militare i se acordă un spațiu restrâns. Mărimea acesteia îl face pe ofițerul francez să expedieze subiectul în câteva rânduri, remarcând totuși prezența celor două torpiloare construite de firma Yarrow, adevărate vedete ale flotilei române. O frază ne atrage, totuși, atenția: "Așa mică cum este, această marină inspiră îngrijorare Austriei, care caută să-și mărească flota de Dunăre." Comparația dintre micile unități românești și monitoarele pe care Imperiul Austro-Ungar deja le deținea poate părea hazardată, însă seriozitatea și flerul cu care este redactat raportul, ne fac să privim cu atenție aceste considerații. În curând evenimentele aveau să-i dea dreptate...

Călătoria de evaluare a căpitanului Blanche în România nu fusese întâmplătoare. Tensiunile din spațiul balcanic continuaseră să se amplifice după tratatul de la Berlin, iar rivalitățile dintre puterile europene puteau să capete forma unui conflict armat. Încercarea Rusiei de a pune Europa în fața unui fapt împlinit prin tratatul de la San Stefano (3 martie 1878) eșuase; Bulgaria Mare, calul troian al Imperiului Țarist în Balcani, nu durase decât trei luni. Scrisoarea trimisă de către Petre Carp fratelui său în septembrie 1883 rezuma foarte plastic situația: [...] De o bucată de vreme cercurile politice austriece vorbesc cu un soi de ostentațiune de trebile bulgare, astfel încât ar crede cineva că chestiunea bulgară are să devină cauza, ori pretextul viitoarelor complicațiuni, cum anume nu știe nime, dar e o lozincă de a fi neliniștit de chestiunea bulgară. Diferite teritoriale între Serbia și Bulgaria existau în zona râului Timoc; în plus, ajutorul dat de bulgari insurgenților sârbi, adversari ai regimului de la Belgrad, a tensionat și mai mult relațiile dintre cele două țări. Ambele guverne urmăreau un obiectiv ambițios: anexarea Macedoniei, teritoriu aflat sub stăpânirea muribundului Imperiu Otoman.

În scurt timp, evenimentele aveau să se precipite. În luna mai 1884 relațiile diplomatice dintre cele două țări sunt întrerupte. La data de 18 septembrie 1885 o puternică răscoală izbucnește la Filipopol (azi Plovdiv), capitala Rumeliei Orientale, pe atunci provincie a Imperiului Otoman. Guvernatorul turc este înlăturat și este proclamată unirea Rumeliei Orientale cu Bulgaria, sub conducerea cneazului Alexander Battenberg. Acesta din urmă a avut oarecări rețineri în acceptarea unirii deoarece contravenea tratatului de la Berlin; liderii politici bulgari au pus cneazului problema într-un mod tranșant: fie acceptă unirea, fie abdică. Alexander Battemberg a ales prima variantă, dar temerile sale s-au materializat imediat. Țarul Alexandru III, care era ostil prințului german de mai multă vreme, a protestat energic vis-à-vis de încălcarea prevederilor tratatului de la Berlin, socotind că sosise momentul perfect pentru a-l înlocui pe cneazul bulgar cu un personaj mai maleabil. Totodată a retras ofițerii ruși trimiși pentru instruirea armatei bulgare.

La Belgrad, aceste evenimente stârnesc o vie emoție. Regele Serbiei, Milan Obrenovici, vede în această unire primul pas în reeditarea Bulgariei Mari, considerând-o un pericol mortal la adresa țării sale. În plus se confrunta pe plan intern cu o scădere de popularitate și o întărire a poziției adversarilor politici, în special Petru Karadgordgevici, rivalul său la tron. Armata bulgară, lipsită de consilieri ruși, cu un efectiv de 30.000 de soldați, părea o victimă sigură. Rezolvarea unei crize interne printr-o criză externă, iată soluția aleasă de Milan Obrenovici! Este fascinant modul obsesiv în care regele sârb își duce țara spre dezastru! Cunoscut opiniei publice ca superficial în problemele de stat, pasionat excesiv de vânătoare și cu o apetență deosebită pentru călătorii prelungite peste hotare, Milan joacă totul pe cartea războiului. Asigurându-și sprijinul politic și financiar din partea Vienei, Serbia încearcă să-și găsească aliați în Grecia și România. Faptul că Bulgaria făcea parte în mod formal din Imperiul Otoman nu a contat pentru factorii de decizie de la Belgrad, aceștia fiind hotărâți să declanșeze un război în zonă. Ion C. Brătianu a analizat situația cu calm și luciditate, principala sa grijă fiind ca teritoriul românesc să nu devină, așa cum se mai întâmplase în trecut, spațiu de confruntare între armatele imperiilor vecine; propunerea sârbă de anexare de către români a teritoriului bulgar de la Silistra până la linia Rusciuk-Varna a fost primită cu răceală. Împreună cu ministrul afacerilor externe, Ion Câmpineanu, guvernul român sondează atitudinea marilor puteri europene, afirmând cu fermitate atitudinea de neutralitate a țării în conflictul care părea iminent. Momentul culminant al acestor contacte diplomatice au fost vizitele primului ministru al României la Berlin și la Viena. Brătianu confirma cu această ocazie zvonurile apărute în ziarele vremii privitoare la o alianță greco-sârbo-română împotriva Bulgariei.

Pentru dezamorsarea situației, la 24 octombrie 1885 marile puteri organizează Comisia ambasadorilor de la Constantinopol în vederea discutării chestiunii unirii Rumeliei Orientale cu Bulgaria. Menținându-și cererile la același nivel de intransigență, delegația sârbă constată curând că șorții de izbândă pe plan diplomatic sunt mici. Astfel, la data de 14 noiembrie 1885 Regele Serbiei declară război Bulgariei, folosind ca pretext două incidente de frontieră de pe Valea Timocului soldate cu schimburi de focuri între grănicerii celor două țări. Prin urmare, 60.000 de soldați sârbi trec granița având ca obiectiv Sofia și portul Vidin. Avansând rapid, trupele sârbe asediază orașul Vidin, întrerupând circulația pe Dunăre pentru a izola complet orașul. Situația devenise deosebit de gravă, obstrucționarea navigației fluviale fiind un posibil pretext de intervenție directă a marilor puteri în conflict. De asemenea, trupele sârbe deschiseseră focul asupra șalupei "Grănicerul", comandată de Lt. Leonida care se afla în marșul obișnuit de patrulare între Tr. Severin și Calafat, iar incidentul s-a încheiat fără victime numai datorită manevrelor abile ale echipajului, care manevrând strălucit cu mașina și cârma, a scăpat nevătămat.

Posibilitatea ca România să fie transformată în teatru de război îl forțează pe Ion C. Brătianu să acționeze decisiv. Unitățile flotei, aflate deja la iernat, sunt echipate în grabă pregătite pentru marș. Pe măsură ce erau gata, vasele se concentrau la Giurgiu. În dimineața zilei de 19 noiembrie 1885 flota pune mașinile sub presiune și pleacă spre Calafat unde era staționată șalupa-canonieră "Opanez" (cpt. Dumitru Ionescu).

Componența ei era următoarea: bricul "Mircea" (nava de comandament, sub comanda cpt. Ilie Irimescu, având la bord pe lt. Leonida, lt. Alexandru Cătuneanu, lt. Paul Rădulescu), canoniera "Griviţa" (cpt. Mardari), canoniera "Fulgerul" (cpt. Mavrodi), șalupa-canonieră "Smârdan" (lt. Poenaru), șalupa-canonieră "Rahova" (lt. Spiropol), purtând două șlepuri cu cărbuni la remorcă, șalupele grănicerești "Veghetorul" (slt. Negrescu) și "Sentinela" (slt. Bratuianu). De asemenea, pentru a face economie de cărbuni, cele două șalupe grănicerești sunt luate la remorcă de "Mircea". Comandantul Marinei Militare, lt.-colonelul Urseanu pleacă spre Calafat cu trenul, urmând să aștepte acolo sosirea vaselor. În marș, escadra întâlnește bastimentele de război bulgare "Krum" și "Simeon", care o salută cu entuziasm.

La câțiva km Sud de Vidin, în punctul Nazir Mahala (astăzi, Dunavtsi), trupele sârbe de infanterie, interpretând sosirea vaselor ca pe un ajutor acordat bulgarilor, deschid un foc viu asupra vaselor românești. "Mircea", apoi "Rahova" sunt ținta unui tir susținut. Echipajele românești trec la posturile de luptă, dar nu deschid focul, respectând instrucțiunile primite la plecare. Lt. Alexandru Cătuneanu și pilotul Antonie Cuglivan, în chip de parlamentari, se deplasează cu o barcă până la malul bulgăresc unde au loc discuții cu ofițerii sârbi. Este reafirmată neutralitatea României în conflict și este subliniat faptul că destinația lor nu este Vidin. Odată lămurite aceste aspecte, restul bastimentelor trec nestingherite către destinație. Flotila ajunge la Calafat, unde vasele staționează până la mijlocul lunii decembrie când se întorc la Galați; în port rămâne doar șalupa grănicerească "Veghetorul" sub comanda Lt. Crivăț.

A fost o acțiune remarcabilă a Flotei Române! Aceasta a demonstrat o viteză mare de reacție, disciplină și a răspuns imperativului politic al momentului. Fără să fie trasă o singură lovitură de tun, guvernul României a rezolvat o situație complicată printr-o demonstrație de forță. Ca orice stat independent, România își folosește cea mai tehnică armă a acelor vremuri pentru a-și susține punctul de vedere. Apariția vaselor de război românești a însemnat sfârșitul speranțelor sârbilor de a asedia cu succes Vidinul, orașul având posibilitatea de a se aproviziona nestingherit pe Dunăre. Ofensiva sârbă care viza ocuparea Sofiei este oprită și ea curând la Slivnița, iar bulgarii trec la contraofensivă avansând în adâncimea teritoriului advers. În fața acestei situații, guvernul de la Viena, erijându-se reprezentant al marilor puteri, solicită cneazului Alexander Battenberg încetarea ostilităților și retragerea armatei sale în granițele naționale.

După tratatul de la Berlin, diplomația românească intrase într-un con de umbră. Noile state apărute erau privite de către marile puteri ca simpli pioni pe tabla de șah, construcții fragile, exotice și instabile și nu ca parteneri în jocul politic european. Sesizând acest lucru, guvernul României s-a orientat prioritar spre politica internă, de consolidare a statului. Semnarea tratatului secret de alianță cu Germania și Austro-Ungaria (1883) a mai schimbat această percepție. A fost nevoie de războiul sârbo-bulgar pentru ca diplomația românească să se afirme. Atitudinea echilibrată și fermă a statului român, poziția sa de neintervenție față de statele aflate în conflict, realismul și lipsa apetentei pentru soluții de aventură au câștigat respectul diplomației europene. Ca urmare tratativele de pace au avut loc la București și s-au finalizat la data de 3 martie 1886. Alexander Battemberg a fost recunoscut drept guvernator al Rumeliei Orientale, act prin care se recunoștea de facto unirea acestei provincii cu Bulgaria. Acesta nu a rezistat mult timp presiunilor guvernului țarist, abdicând în septembrie 1886; trei ani mai târziu Milan Obrenovici renunța la tronul Serbiei în favoarea fiului său, Alexandru.

După demonstrarea utilității unei forțe navale, urma în mod firesc dezvoltarea acesteia. În anul 1888 Marina Militară a crescut semnificativ prin sosirea în țară a șapte vase de luptă construite în șantiere de prestigiu ale vremii. A urmat însă o îndelungată perioadă de stagnare cuprinsă între anii 1888-1907, în care nu au existat achiziții de nave de luptă, cu toate că planuri de înzestrare au fost. Construirea sistemului de fortificații din jurul Bucureștiului a grevat timp de douăzeci de ani bugetul de război al României. Astfel, în noiembrie 1916 Cetatea București, sistem de fortificații finalizat, supercostisitor și complet depășit la momentul respectiv, capitula fără să tragă niciun foc de armă; în același timp trupele puterilor centrale avansau spre Nordul Dobrogei nestânjenite de flota țaristă, Marina Militară Română neintervenind din simplul motiv că nu dispunea de unități de luptă maritime.

Cpt. Blanche identifică două cauze principale ale disfuncționalităților existente în Armata Română: "Această stare de lucruri este mărturia nu numai a lipsei totale de bani, ci și a derutei din sânul conducerii superioare a armatei. Această dezordine evidentă, împreună cu incapacitatea ofițerilor superiori, este desigur una din cauzele principale ale deficiențelor din Armata Română".

Partea II:

"Griviţa" a fost al doilea vas românesc ca mărime, participant la intervenția din noiembrie 1885. Comandată în 1879 la șantierele navale austro-ungare Stabilimento Tecnico Triestino, a fost gândită ca staționar românesc pentru porturile Sulina și Constanța.

Era un vas de fier cu punte din lemn cu un deplasament de 110 tone, 30 de metri lungime, 5,15 metri lățime și 1,80 metri pescaj, care costase 135.000 de lei. Fiind primul vapor de război intrat în dotarea flotilei după recunoașterea independenței, a fost adus în țară de un echipaj integral românesc, comandat de către Nicolae Demetrescu-Maican, având ca secund pe căpitanul Mihail Drăghicescu și ca ofițeri pe lt. Irimescu, slt. Barbieri, Calotescu și Creangă. "Griviţa" a ajuns la Galați la data de 25 august 1880, după ce așteptase timp de o lună la Constantinopol încheierea formalităților de trecere prin strâmtori. Contrastul cu sosirea canonierei "Fulgerul" cu șapte ani mai devreme este izbitor. În 1873 "Fulgerul" sosise în România având un echipaj mixt, româno-francez, comandată de un căpitan tot francez care fusese concediat la Constantinopol; călătoria continuase sub comanda unui căpitan grec până la Galați.

"Griviţa" a îndeplinit misiuni variate, începând de la cele de staționar la Sulina și Constanța, continuând cu cele de transport de materiale (inclusiv sare), poștă, asistență a populației la inundații, navă de instrucție, păstrarea comunicațiilor cu Dobrogea, sondaje pe Dunăre și Marea Neagră etc.

Pe lângă cele de mai sus canoniera a îndeplinit cu succes rolul de navă de protocol, fiind tot timpul într-o stare perfectă de curățenie, iar "marinarii cu o ținută îngrijită" (cpt. Blanche). Probabil că spațiul vast de la pupa permitea acomodarea înalților oaspeți la ceremoniile oficiale. Primul ministru, Ion C. Brătianu, a efectuat la bordul "Griviţei" călătorii de recunoaștere a litoralului românesc între Sulina și Mangalia și a Insulei Șerpilor încă din 1880. Oaspeți la bord au fost cneazul bulgar Alexander Battemberg, Arhiducele Rudolf, Regele Carol I, alte oficialități.

Câteva premiere românești au loc după sosirea canonierei: primul voiaj al unei nave sub tricolor la Odesa a fost executat de "Griviţa", care a vizitat ulterior și portul Sevastopol. O altă premieră în Marina Română este desfășurarea de manevre cu două vase maritime, "Mircea" și "Griviţa", în luna august 1882. La bord are loc și o revoltă: contingentul 1887, nemulțumit de perioada îndelungată a stagiului militar de la marină (cinci ani, în loc de trei cât era la celelalte arme) părăsește vasul și pleacă acasă; spre deosebire de răzmeritele din marina țaristă nu au loc violențe, incidentul este rezolvat fără victime.

În timpul celui de-al Doilea Război Balcanic "Griviţa" este repartizată grupării no.1 de sprijin a trupelor terestre, alături de monitoarele "I.C. Brătianu", "Lascar Catargiu", "Mihail Kogălniceanu" și de vedetele de siguranță cu numerele 1,2,3,4,7 și 8, la Corabia. Ia parte la acțiuni de aprovizionare, transport și instalare a podurilor plutitoare de la Corabia și Turnu Măgurele.

În vara anului 1915 "Griviţa", alături de canonierele clasei "Oltul", asigură protecția podului de la Cernavodă împotriva minelor de curent.

La 26 august 1916, canoniera, aflată sub comanda cpt. Adrian Vasiliu (secund, slt. Octavian Butas), face parte din Grupul canonierelor și șalupelor torpiloare (cpt. comandor Mihai Gavrilescu) împreună cu "Bistrița", "Oltul", "Siretul", "Vedea", "Argeșul", "Trotus", "Teleorman" și patru șalupe din clasa "Dacia". Fiind o navă depășită, nu a participat la acțiunile principale ale flotei, asigurând transport pentru trupe, misiuni de patrulare și pază.

Izbucnirea revoluției bolșevice surprinde canoniera la Odessa. Nava este sechestrată de bandele roșii. În zorii zilei de 19 ianuarie 1918, căpitanul Gonta ridică presiunea la mașini și, profitând de faptul că era singura navă pregătită de marș din port, pornește cu toată viteza către țară. La sosirea în țară, angajată în viteză pe canalul Babina este scufundată în urma abordajului cu un remorcher bolșevic. Remorcherul este interceptat în scurt timp de către vedetele de siguranță românești. "Griviţa" este ranfluată de urgență, cu ajutorul remorcherului-salvator "Mântuirea" și reparată la Șantierul Naval Mobil de pe canalul Tătaru.

La 8 octombrie 1918, "Griviţa" pleacă de la Valcov pentru a însoți vedetele siguranță cu numerele 4 și 7 care fuseseră dislocate la Limanul Nistrului pentru întărirea dispozitivului românesc amenințat de invazia bolșevică. Cele două vedete devin nucleul escadrilei de Nistru, sub comanda lt.comandorului Virgil Alexandru Dragalina. Ghinionul urmărește în continuare canoniera: aceasta se pune pe uscat la finalul misiunii, fiind repusă cu greu în stare de plutire cu ajutorul vedetei nr. 4.

Prin Ordinul de zi nr. 282 al comandantului Marinei din 30 noiembrie 1919 "Griviţa" este scoasă din ordinea de bătaie a Marinei Militare.

Canoniera funcționează în continuare ca navă-școală a Marinei Militare Fluviale. Mărimea forței românești de la Dunăre justifică o asemenea soluție. Trecuseră patruzeci de ani de la raportul cpt. Blanche; flota austro-ungară era doar o amintire. Geo Bogza, elev marinar la bordul "Griviţei" în anul 1925, executa călătorii de instrucție de la Orșova la Sulina. Din când în când, canoniera urcă cu prova pe mal, iar elevii alimentează vasul cu lemne. Plinul de păcură se face la Galați, acolo unde își are baza impresionanta escadră fluvială română. Despre "Griviţa" nu am mai găsit informații după anul 1925. Nu știm când a fost casată.

Câteva particularități ale vasului:

Propulsia: "Griviţa" a fost o navă cu propulsie mixtă: vele și elice; velatura inițială era de tip goeletă cu trinchetin, foc, trincă și două rande. Această structură a fost păstrată până dincolo de mijlocul deceniului IX. O fotografie datată 1896, confirmă prezența velei trincă. Într-o serie de fotografii, pe care le estimăm ca fiind executate în perioada 1897-1898, canonierei îi lipsește verga, aceasta fiind demontată definitiv. Spre deosebire de celelalte unități ale flotei, "Griviţa" a păstrat velele mult timp, fotografiile făcute cu prilejul lansării monitoarelor (1907), prezintă canoniera cu greeament tip goeletă. Fotografiile din perioada 1912-1913 ne înfățișează vasul fără velatură.

Mașina era de tipul compound cu căldare cilindrică, flacăra întoarsă, având dublă expansiune. Puterea dezvoltată era de 160 CP, iar viteza maximă de 9 nd. Cazanul a fost prevăzut inițial pentru funcționare cu cărbuni. La începutul sec. XX s-a trecut la alimentarea cu păcură din cauza costurilor ridicate pe care le presupunea aprovizionarea cu cărbuni de calitate, România nedispunând de asemenea tip de rezerve naturale. Prin demontarea arzătoarelor pentru păcură, se putea reveni la alimentarea cu cărbuni sau chiar lemne, așa cum scrie Geo Bogza în amintirile sale.

Elicea era cu două pale, cu pas fix; vasul nu avea telegraf pentru comanda mașinii; ofițerul de pe comandă striga ordinele mecanicului prin luminatorul aflat deasupra mașinii.

Piturare: în varianta inițială opera vie era roșie, opera moartă neagră, linia de plutire, suprastructurile, bărcile de salvare, gruiele albe, coșul galben cu margine superioară neagră, catargele și bompresul din lemn natur protejat cu ulei de in, puntea de lemn natur; ulterior, gri deschis opera moartă și suprastructurile, coșul tot gri cu bandă neagră în partea superioară. Modul de vopsire a fost, cu siguranță, destul de neuniform. Amiralul Nicolae Negrescu povestește că echipajele improvizau soluțiile de întreținere a vasului, negociind cu diverși comercianți particulari materialele pentru "pictura" (piturare), plătind uneori din buzunarul propriu.

Armament: Au fost mai multe variante de înarmare, având ca principală cauză lipsa cronică de fonduri cu care se confruntă marina de război. Inițial au fost montate două tunuri Krupp cal. 87 mm, md. 1872, pe afet cu pivot, piese de artilerie capturate în timpul luptelor de la reduta Griviţa. În anul 1882, au fost adăugate două tunuri rotative Hotchkiss, cal. 37 mm și două mitraliere Nordenfelt cu câte cinci țevi, cal. 11,43 mm. Tunurile-revolver au fost montate fie pe comandă, fie la provă, în fața bucătăriei; din păcate nu am reușit să identificăm poziția mitralierelor.

În anul 1888, tunurile Krupp au fost demontate, fiind înlocuite cu două piese Nordenfelt, cal. 57 mm cu tragere rapidă. Tunurile Hotchkiss și mitralierele au rămas prezente.

În fotografiile făcute în preajma războaielor balcanice, putem observa că tunul cal. 57 mm, aflat la pupa a fost demontat, păstrându-se tunurile rotative, montate la provă. Vasul era dezarmat în timpul iernii, primăvara armamentul era reinstalat, fiind posibile schimbări de amplasament, în funcție de necesitățile momentului; în mod evident, așezarea tunurilor cal. 37 mm la provă, era o soluție care asigură o stabilitate mult mai bună în cazul navigației cu vele, decât plasarea acestora pe comandă.

Canoniera a suferit mai multe reparații capitale pe parcursul celor peste 45 de ani de serviciu. Prima a avut loc în anul 1893 fiind cauzată de infiltrațiile de apă de mare ce ajunseseră la un nivel alarmant. S-au păstrat puține fotografii, dar un element interesant este prezent în mai multe fotografii executate la mare distanță de timp unele de altele: o masă de lemn foarte utilă pentru acțiunea "sprit la bord". În fotografia din colecția arh. Dorin Paul Bucur o putem observa la provă; masa apare la pupa în imaginea de la 1913.

Canoniera "Griviţa" a fost una dintre cele mai longevive unități al flotei române. Inițial având misiunea de staționar, vasul a jucat un rol foarte important în pregătirea marinarilor români, atât civili cât și militari, până la sosirea bricului "Mircea". Este interesantă această simetrie a destinului navei: a început ca navă-școală și și-a încheiat cariera în flota română cu același rol. În prezent nu există o navă românească purtând acest nume, nava purtătoare de artilerie (NPA) "Griviţa", construită în anii '80 ai secolului trecut, a fost deja casată. Sperăm că o viitoare navă a Marinei Militare Române să poarte acest nume.

Bibliografie:

Negrescu Nicolae - "Istoria Marinei Române" - manuscris, 1906; Negrescu Nicolae - "Comment on fit la guerre sur le Danube 1916-1918", Imprimeria națională, 1938; Ionescu, Ion, Boranda Georgeta, Moșneagu Marian - "Noi contribuții la istoria Marinei Militare Române", Editura Muntenia & Leda Constanța, 2001; Ionescu-Jonson, Nicolae - "Însemnările unui marinar", Editura de stat pentru literatură și artă, 1956; Dragalina, Alexandru Virgil - "Escadrila de Nistru", Editura